Prima descriere oficială a fost realizată de celebrul naturalist Carl Linnaeus în 1753, în lucrarea sa “Species Plantarum”, sub numele de Boletus igniarius. În 1886, micologul francez Lucien Quélet a mutat specia în genul Phellinus, stabilind numele binominal folosit și astăzi Phellinus igniarius.
Numele de gen “Phellinus” vine din grecescul phellinos, care înseamnă „făcut din plută” sau „asemănător plutei”, făcând referire la consistența lemnoasă și poroasă a corpului fructifer. Epitetul specific “igniarius” vine din latinescul “ignis”, adică „foc”, și se traduce prin „referitor la foc” sau „care produce foc”, deoarece ciuperca uscată era folosită în trecut ca iască, menținând jarul aprins pentru mult timp.
Aparatul fructifer: este foarte tare şi lemnos, are formă caracteristică de copită de cal, diametru 10-30cm, galben-maroniu.
Suprafaţa: este netedă şi mată, cu cuticula foarte subţire şi catifelată. Când îmbătrâneşte, începe să crape şi să fie acoperită de plante parazite şi muşchi.
Porii: sunt relativi mici şi rotunzi.
Tuburile: sunt scurte şi dispuse în straturi, câte unul în fiecare an.
Carnea: este lemnoasă, cu gust amar.
Variabilitate: coloritul aparatului fructifer variază între galben-ocru şi brun-roşcat, iar la exemplarele foarte bătrâne ajunge până la negru. Porii şi tuburile, la început, sunt gălbui şi, apoi, devin ruginii. Carnea are, uneori, pete mai închise.
Habitat: crește frecvent pe salcie, dar poate fi întâlnită și pe mesteacăn, arin sau alți copaci cu frunze late. Este o ciupercă parazită foarte dăunătoare pentru foioase şi în special, pentru sălcii. Această specie provoacă putregaiul alb al lemnului, degradând lignina și celuloza din interiorul trunchiului, ceea ce în final duce la slăbirea structurală a copacului. Este o ciupercă lemnoasă, perenă și ecologic importantă, cu utilizări tradiționale și potențial terapeutic, care joacă un rol esențial în reciclarea nutrienților în păduri.
Periada de creștere: ciupercă perenă.
Sinonime: Boletus igniarius, Phellinus alni.
Specii asemănătoare: se aseamănă foarte mult cu Fomes fomentarius (iasca), Phellinus pomaceus (iasca prunului), Phellinus tremulae (crește pe plopul tremurător- Populus tremula).
Comestibilitate: fără interes alimentar. Deși este necomestibilă din cauza texturii lemnoase, extractele de Phellinus igniarius sunt studiate pentru potențiale efecte antioxidante, antiinflamatorii (de exemplu, în ameliorarea gutei) și antitumorale. În trecut, a fost utilizată de populațiile indigene (cum ar fi triburile Alutiiq din Alaska) pentru a produce o cenușă alcalină care era amestecată cu tutunul pentru a intensifica efectul nicotinei.
