Alte denumiri: ghebe cu inel, ghebe tomnatice, ghebe de miere, halimaş, opintici, popinci de toamnă, honey fungus, stump mushroom;

Sinonime: Agaricus versicolor, Agaricus melleus, Agaricus sulphureus, Clitocybe mellea, Armillariella mellea, Agaricus melleus, Armillaria mellea var. sulphurea, Armillaria mellea var. minor, Armillaria mellea var. maxima, Armillaria mellea var. glabra, Lepiota mellea, Omphalia mellea, Fungus versicolor, Armillariella olivacea, Geophila versicolor;

Specia a fost numită iniţial Agaricus melleus de botanistul danez-norvegian Martin Henrichsen Vahl în anul 1790, a fost transferat în genul Armillaria în anul 1871 de omul de ştiinţe german Paul Kummer, epitetul specific “mellea” înseamnă “de miere”, cu referire la pălăria de culoarea mierii decât la aroma lor;

Pălăria: este destul de consistentă, la început este emisferică, pentru mult timp cu margine răsucită în jos, apoi din ce în ce mai plată, iar la sfârşitul maturizării chiar adâncită, cu un gurgui mic central şi de culoare mai închisă în mijloc, are un diametru de 4-15 cm, de culoare gălbuie, care variază de la gri-albicios, la ocru, roşcat, brun, chiar brun-închis, această variaţie de datorează esenţei vegetale pe care creşte ciuperca;

Cuticula: este netedă, lucioasă pe vreme umedă şi mată pe timp uscat, acoperită de numeroşi solzi maronii, ascuţiţi şi curbaţi, mult mai deşi în centrul pălăriei şi mai rari către margine care de cele mai multe ori este netedă şi cu striaţii vizibile, la exemplarele mature solzii pot lipsi în totalitate, de asemenea ciupercile tinere îşi pot pierde solzii după o ploaie puternică;

Lamelele: sunt dese, inegale, decurente, nu prea late, acoperite cu o cortină cu fire ca de păianjen, cu dinţişori şi brazde, slab ondulate, la început sunt albicioase, apoi gălbuie, roşiatice sau maronii, cu pete de roşu-murdar când sunt mature devenind mai late şi depărtate între ele;

Piciorul: este cilindric, alungit, cu aspect pufos, uşor curbat, câteodată şi bulbos la bază, coloritul variază între gălbui şi maroniu, mai deschis în partea superioară, măsliniu-negricios spre bază, are înălţimea de 5-20 cm, şi lăţimea de 1-1,5 cm;

Inelul: este cărnos, la exemplarele tinere se uneşte cu pălăria formând un fel de cortină, este persistent chiar şi la exemplarele adulte, având partea superioară albă şi fin zimţată, în timp ce partea inferioară este gălbuie şi cu aspect lânos, la bătrâneţe devine subţire şi se îngălbeneşte deseori la margine;

Carnea: este albicioasă, cea a pălăriei este este fragedă, şi fibros-lemnoasă cea a piciorului, cu miros de fructe şi gustul uşor amărui;

Variabilitate: coloritul pălăriei este extrem de diferit şi mulţi specialişti consideră că aceasta depinde de specia arboricolă pe seama căreia trăieşte, culoarea galbenă ca mierea o dă plopul, salcâmii şi duzii, culoarea maronie de stejari, gri-albicioasă de soc şi brun- roşcată de conifere, când solzii sunt foarte deşi coloritul este mai închis, piciorul ciupercilor solitare are de obicei la bază un bulb mult mai dezvoltat decât al celor care cresc în grupuri, partea de deasupra inelului este galbenă sau cu nuanţe rozii, mai mult sau mai puţin striată în timp ce mai jos este acoperită cu puf şi are culoarea maroniu- deschis, la bază poate fi uneori şi negricioasă, lamele sunt albicioase apoi gălbui şi la sfârşitul maturizării de culoarea scorţişoarei cu pete vizibile roşcate, gustul ciupercilor care cresc pe conifere este mult mai amar;

Habitat: apar în perioada septembrie- noiembrie, se culege toamna până la primul îngheţ, creşte solitar dar şi în grupuri destul de numeroase, ajungând uneori la sute de exemplare, pe lemnul viu sau mort al foioaselor, pe lângă material lemnos în descompunere, ciuperca provoacă putrezirea rădăcinii la multe specii de plante (provoacă putregaiul alb al lemnului), miceliul formează un fel de pâslă deasă şi albicioasă sub coaja acestora şi produce ciuperci în jurul bazei copacilor pe care le-a infectat, aceasta poate creşte ani întregi pe acelaşi buştean până ce consumă toate substanţele nutritive pe care le oferă lemnul mort;

Interes gastronomic: sunt comestibile, foarte delicioase şi gustoase, dar din păcate unele persoane nu tolerează ciuperca , trebuie fierte măcar 20 minute, îndepărtând apa în care au fost fierte înainte de a fi consumate, în stare crudă este toxică (ciuperca produce compuşi citotoxici cunoscuţi sub numele de melleolide) dar în timpul fierberii îşi pierde toxinele, se pretează foarte bine la zacuscă, în diferite supe sau mâncăruri, se conservă în ulei sau oţet, consumată ca aperitiv sau garnitură, consumul în cantităţi mari sau insuficient fiartă pote cauza tulburări gastrointestinale;

Specii asemănătoare: Armillaria tabescens, Armillaria ostoyae, Galerina mutabilis (gheba ciobanilor), Hypholoma fasciculare (gheba pucioasă).

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut: