Sinonime: Psalliota bernardi, Pratella bernardii, Fungus bernardii, Agaricus campestris subsp. bernardii.
Ciuperca Agaricus bernardii (salt loving agaricus, salty mushroom), a fost descrisă pentru prima dată de micologul francez Lucien Quélet în 1879, sub denumirea de Psalliota bernardi, pe baza unor colecții realizate în La Rochelle, Franța. Ulterior, în 1887, micologul italian Pier Andrea Saccardo a transferat specia în genul Agaricus, unde este clasată și astăzi . Numele de gen Agaricus provine din grecescul agarikón, care se referă la ciuperci comestibile, în special la cele din familia Agaricaceae. Numele specific „bernardii” al ciupercii a fost dat în onoarea colecționarului original, G. Bernard, care a contribuit la identificarea acestei specii.
Pălăria: are dimensiuni cuprinse între 7 și 16 cm și este inițial bombată, cu o suprafață netedă, dar care poate deveni crăpată pe vreme uscată. La început, este albă, însă pe măsură ce îmbătrânește, devine maronie. Marginea pălăriei rămâne răsfrântă mult timp, iar textura poate deveni ușor solzoasă sau cu scame moi odată cu vârsta.
Lamele: inițial au o nuanță de cenușiu-roz, însă ele se închid rapid, ajungând să devină maronii-negre odată cu maturarea sporilor. Sunt destul de aglomerate și dispuse regulat.
Carnea: este fermă și densă, dar destul de compactă. Culoarea la început este albă, dar capătă o nuanță rozalie sau roșiatică la tăiere sau atunci când este manipulată. Mirosul variază de la blând la sărat până la înțepător. Gustul este plăcut, dar ușor sărat, adesea comparat cu cel al altor ciuperci din genul Agaricus.
Sporii: sunt de dimensiuni între 5,5-7 x 5.5-6.5 microni, netezi și alipsoidali. Pulberea lor este de culoare maronie.
Piciorul: are o lungime de 4-7 cm și o grosime de 3-4,5 cm. Este robust și scurt în comparație cu pălăria, solid, dar poate să se subțieze ușor spre bază. Un aspect distinctiv este prezența unui inel fragil care se ridică și formează o teacă în jurul piciorului. Acest inel poate fi uneori mai puțin vizibil la exemplarele mature. Suprafața piciorului este albă sau albicioasă, devenind maronie sau roșcată în partea inferioară la maturitate sau în cazul manipulării.
Habitat: ciuperca poate fi găsită în mod obișnuit în perioada caldă a anului, în special din primăvară până toamnă, când condițiile de mediu sunt favorabile. Preferă soluri care au un conținut ridicat de sare și se poate găsi frecvent pe marginea drumurilor, în dune de nisip sau pe pajiști umede. Această ciupercă este adesea denumită ciuperca iubitoare de sare, ceea ce reflectă habitatul său preferat pe soluri cu un conținut mai ridicat de sare.
Specii asemănătoare: Agaricus bitorquis (șampinion de pavaj- carnea se decolorează după tăiere repede în slab brun-roșiatic, are gust dulceag cu miros plăcut de ciuperci), Agaricus bernardiiformis (poate avea o pălărie mai netedă și nu la fel de solzoasă, mai ales la exemplarele tinere. Tinde să fie ușor mai mic decât Agaricus bernardii, deși dimensiunile variază în funcție de condițiile de mediu). Agaricus haemorrohoidarius (pălăria este adesea acoperită de solzi maronii-roșcați și devine roșie la atingere. Carnea ciupercii se colorează în roșu-sângeros la tăiere. Crește în păduri, în special în cele de foioase și conifere).
Interes gastronomic: este o ciupercă comestibilă, dar cu un gust mai puțin plăcut, caracterizată printr-o carne care se oxidează rapid în roșu la tăiere. În general, este consumată cu prudență și se recomandă gătirea corespunzătoare pentru a-i îmbunătăți aroma și a reduce posibilele efecte adverse. Deși nu este considerată o delicatesă, poate fi inclusă în diverse preparate culinare. Ciupercile pot acumula până la 544 mg de argint per kg, în special în pălării, care au prezentat niveluri aproape duble comparativ cu alte părți ale ciupercii. Atenție la zona din care culegeți ciupercile, în special prin apropierea zonelor industriale, cum ar fi cele asociate cu mineritul și prelucrarea metalelor, aici concentrațiile de argint și alte metale grele pot crește semnificativ.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut: