Alte denumiri: puilul pădurii, iască galbenă, babiţa norocului, ciuperca sulfuroasă, chicken polypore, chicken of the woods, suplhur shelf.
Sinonime: Polyporus sulphureus, Polypilus sulphureus, Boletus sulphureus, Agaricus speciosus, Daedalea imbricata, Grifola suplhurea.
Ciuperca este un parazit care preferă arborii foioşi cu miez colorat. Este o specie sesilă sau fără picior creşte pe trunchiurile uscate de foioase. A fost descrisă pentru prima dată în anul 1789 sub numele de Boletus sulphureus de către micologul francez Pierre Bulliard. În anul 1920 a primit numele actual de către micologul american William Murrill. Numele de gen “Laetiporus” înseamnă “cu pori strălucitori” şi epitetul specific “sulphureus” însemnă “culoarea sulfului'” cu referire la culoarea ciupercii atunci când este în stadiul tânăr.
Corpul fructifer: poate ajunge la dimensiuni de 10-60 cm, la început este sub formă de bulb mai târziu devine semicircular ori sub formă de eventai, în stadiul tânăr are culoarea galben-sulf, galben- portocaliu, roşu-cărămiziu apoi albicios. Are suprafaţa inegală, radial zbârcită cu rugozităţi sau gropiţe, uşor pruinoasă. Separate sunt deseori greu de diferenţiat deoarece cresc suprapuse aproape unite, astfel încât formează adevărate conglomerate care cântăresc zeci de kilograme. Deseori sunt aşezate ca şindrilele sau niveluri suprapuse.
Bordura este relativ ondulată şi crestată, astfel încât formează lobi de diferite dimensiuni. Sunt întotdeauna acoperite de o pulbere galben-crem.
Tuburile sporifere: porii sunt mici, rotunzi şi zimţaţi, secretând din abundenţă un lichid apos de culoare galben-sulf care se decolorează după o vreme. Amprenta de spori este albă.
Carnea este groasă, moale şi suculentă (emană un lichid apos limpede până la gălbui) relativ fragilă, de culoare gălbuie, cu miros aromat, gust acrişor. La bătrâneţe sau în stare uscată devine ca pluta de culoare albicioasă, cu gust amar.
Habitat: creşte pe trunchiuri de diferite foioase (stejari, salcâmi, sălcii), și arbori al genului Prunus, rar pe conifere (larici și tise). Prezenţa sa este întotdeauna dăunătoare pentru plante, care se usucă după câţiva ani. Ciuperca produce o distrugere provocând putregaiul maro al arborilor atacând rădăcinile şi trunchiurile. Deși este dăunătoare pentru copacii afectați, Laetiporus sulphureus joacă și un rol important în ecosistem, contribuind la descompunerea lemnului mort și la reciclarea nutrienților în sol.
Perioada de creştere: vara-toamna (luna iunie până toamna târziu). Pe lemnul slăbit al foioaselor, specie anuală.
Specii asemănătoare: Laetiporus conifericola (preferă coniferele, în special pinul, și este mai frecvent întâlnită în păduri de conifere), Laetiporus gilbertsonii (poate avea nuanțe mai deschise și o textură mai fină și mai puțin cărnoasă), Laetiporus cincinnatus (preferă, de obicei, arborii de conifere și se găsește adesea în medii umede), Hapalopilus nidulans ( tinde să fie de o nuanță mai palidă, adesea cu tonuri de crem sau albicios, cu o suprafață mai puțin lucioasă), în stadiul tânăr cu Fistulina hepatica (limba boului), Laetiporus huroniensis ( are o culoare mai deschisă, adesea de un galben pal sau crem, cu un aspect mai puțin strălucitor, crește pe bușteni mari în pădurile vechi de conifere).
Comestibilitate: este o ciupercă de mare interes gastronomic, mai ales pentru vegani și vegetarieni, datorită texturii sale asemănătoare cărnii de pui și a versatilității în preparate. Exemplarele tinere sunt comestibile. Ciupercile mai bătrâne sau deteriorate pot fi indigeste. Nu se consumă crudă deoarece poate provoca tulburări gastrointestinale. Înainte de a folosi ciuperca în orice fel de mâncare, este recomandată blanșarea pentru a reduce gustul ușor acru pe care îl poate avea și pentru a îmbunătăți textura. Ciuperca poate deveni toxică dacă este recoltată de pe anumite specii de copaci, cum ar fi tisa și salcâmul. Acest lucru se datorează faptului că toxinele din acești copaci pot fi absorbite de ciupercă, ceea ce o face periculoasă pentru consum. Tisa este cunoscută ca fiind o plantă extrem de toxică, conținând alcaloizi precum taxina, care pot provoca probleme severe de sănătate dacă sunt ingerate. Dacă Laetiporus sulphureus crește pe tisa, există un risc mare ca toxinele să fie transferate în corpul fructifer al ciupercii, făcând-o necomestibilă și potențial periculoasă.
Ciuperca Laetiporus sulphureus are potențial medicinal, fiind studiată pentru proprietățile sale terapeutice și conținutul de compuși benefici. Conține: polizaharide, beta-glucani, antioxidanți, compuși antimicrobieni, proteine și fibre.
Ciuperca Laetiporus sulphreus poate fi păstrată prin mai multe metode de conservare, menținându-și aroma și textura. Prin deshidratare: felii subțiri de ciupercă pot fi deshidratate folosind un deshidratator sau în cuptor, la temperaturi scăzute. După ce ciupercile sunt complet uscate, le poți păstra în pungi sau borcane ermetice într-un loc răcoros și uscat. Ciupercile deshidratate pot fi rehidratate înainte de utilizare, în apă caldă. Prin congelare: curăță bine ciupercile și blanșează-le în apă clocotită pentru câteva minute (5-7 minute). După ce sunt bine scurse și răcite, se pot congela în pungi speciale de congelare sau recipiente etanșe. Blanșarea ajută la păstrarea culorii și a texturii. Prin marinare: ciupercile pot fi blanșate, apoi marinate într-un amestec de oțet, sare, ierburi și condimente. Se păstrează în borcane sterilizate, în frigider. Această metodă le menține bune pentru câteva luni. Prin conservare în ulei: după blanșare, ciupercile se pot păstra în borcane sterilizate cu ulei de măsline, alături de ierburi precum cimbrul și usturoiul. Aceasta le menține proaspete timp de câteva luni, dar trebuie păstrate la frigider.
Datorită texturii sale asemănătoare cărnii de pui, este o ciupercă versatilă în bucătărie. Poate fi folosită în mai multe tipuri de mâncare, fiind apreciată pentru gustul său ușor de citric și textura cărnoasă. Soteuri – ciuperca poate fi sotată cu unt sau ulei de măsline, împreună cu ierburi aromatice (usturoi, cimbru, rozmarin), sare și piper. Se poate servi ca atare sau ca și garnitură. La grătar – ciuperca poate fi unsă cu ulei și ierburi, apoi gătită la grătar, ceea ce îi oferă o aromă afumată și o textură fragedă. Salate – După ce a fost gătită prin fierbere sau sote, ciuperca poate fi adăugată în salate, oferind consistență și un plus de proteine vegetale. Pane – ciuperca poate fi făcută pane, fiind acoperită cu un amestec de ou și pesmet, apoi prăjită. Acest preparat este similar cu „puiul” pane. Tocănițe și ghiveciuri – textura cărnoasă o face ideală pentru tocănițe sau ghiveciuri de legume, unde absoarbe aromele sosului și devine suculentă. Burgeri vegetali – ciuperca poate fi tăiată în felii mari și folosită ca alternativă la carne în burgeri vegetali. Se marinează înainte pentru un plus de aromă. Paste și risotto – ciuperca este ideală pentru preparate de paste sau risotto, oferind o textură și o aromă plăcută. În risotto, se poate adăuga la sfârșit, pentru a-și păstra textura.
