Ciuperca Hygrocybe miniata (vermilion waxcap, miniature waxi cap) a fost descrisă pentru prima dată sub denumirea Hygrophorus miniatus de către renumitul micolog suedez Elias Magnus Fries în 1821. În 1838, Fries a revizuit specia, păstrându-i același nume, Hygrophorus miniatus, în lucrarea sa despre micologie. Mai târziu, în 1871, micologul german Paul Kummer a reclasificat ciuperca în cadrul genului Hygrocybe, redenumind-o Hygrocybe miniata, în conformitate cu noile criterii taxonomice pe care le-a aplicat în clasificarea ciupercilor.
Numele de gen “Hygrocybe” provine din limba greacă veche și este format din două cuvinte: „hygros” care înseamnă „umed” și „kybe” care înseamnă „cap” sau „capăt”. Astfel, denumirea se referă la caracteristica ciupercilor din acest gen de a crește în medii umede și la aspectul pălăriei, care este adesea umedă și lucioasă la multe dintre speciile din acest gen. Epitetul specific „miniata” provine din latinescul „miniatus”, care înseamnă „vopsit cu roșu de cinabru” (o nuanță de roșu intens). Această denumire face referire la culoarea distinctă, roșie sau portocalie a pălăriei ciupercii Hygrocybe miniata.
Pălăria: mică, fragilă şi puţin cărnoasă. În fazele inițiale, este semisferică și, pe măsură ce crește, devine convexă, având forma unei cupole, iar la maturitate se aplatizează, fără a deveni cocoșată. Marginea pălăriei este ușor ondulată și poate prezenta mici crăpături sau caneluri. Are un diametru între 2 și 5 cm și este subțire și fragilă.
Cuticula: este fin solzoasă, având o textură uscată pe vreme bună, însă devine lipicioasă sau aproape vâscoasă la umezeală. Culoarea sa variază de la galben-portocaliu la roșu-portocaliu sau roșiatic, în funcție de variație, și se poate decolora pe măsură ce ciuperca îmbătrânește. Un aspect distinctiv este că nu își schimbă culoarea după apăsare sau leziune, ceea ce o diferențiază de alte specii.
Piciorul este cilindric, subţire, fragil şi subţiat la bază sau uşor curbat. Are o lungime de 3 la 6 cm și o grosime de 0,5 până la 0,8 cm. Este ușor detașabil de pălărie, iar interiorul este gol. Culoarea piciorului seamănă cu cea a pălăriei, dar este mai deschisă spre bază. De asemenea, nu se colorează în negru atunci când este rupt sau lezat.
Lamele sunt rare, înalte şi cărnoase, puţin decurente. Coloritul este în general gălbui, ceea ce le oferă o nuanță distinctivă. Muchiile lamelelor sunt albicioase și nu sunt dințate, ceea ce le diferențiază de alte specii care pot avea margini mai aspre.
Carnea: este apoasă, subțire și friabilă, ceea ce înseamnă că se descompune ușor. Mirosul este imperceptibil. Gustul este plăcut, fiind considerat comestibil, dar nu foarte intens. Este galbenă și nu se colorează în contact cu aerul după tăiere.
Sporii: sunt lunguieți-elipsoidali, netezi și hialini. Au o mărime medie de 9-11 x 5,5-6,5 microni. Culoarea pulberii de spori este albă.
Variabilitate: pălăria, cu un colorit roşu-viu frumos, este câteodată bordată cu galben. Lamele pot fi galbene, portocalii sau roşii, cu marginea galben-deschis.
Habitat: se dezvoltă adesea imediat după ploi, în mod tipic în grupuri. Habitatul său preferat include soluri sărace și nisipoase, cu o afinitate specială pentru pajiști nefertilizate și fânețe umede, în special cele din zone montane. Se găsește la marginea pădurilor de conifere, mai ales în păduri de molid sau în apropierea cărărilor forestiere. De asemenea, este întâlnită în turbării, unde crește pe soluri acide și umede. Ciuperca își face apariția în lunile de vară și toamnă, din iulie până în noiembrie, continuând să crească până la primul îngheț. O caracteristică distinctivă a acestui gen este că nu tolerează îngrășăminte chimice, preferând solurile naturale, nealterate.
Specii asemănătoare: Hygrocybe mucronella, Hygrocybe aurantiosplendens, Hygrocybe cantharellus, Hygrocybe ceracea, Hygrocybe coccinea, Hygrocybe intermedia, Hygrocybe punicea, Hygrocybe splendidissima, Hygrocybe conica, Hygrocybe nigrescens.
Sinonime: Hygmphorus miniatus, Agaricus miniatus, Hygmphorus strangulatus, Hygrocybe strangulata, Pseudohygrocybe miniata.
Comestibilitate: are o calitate culinară inferioară comparativ cu alte ciuperci comestibile din același gen. De aceea, este recomandat să fie consumată proaspătă și gătită în combinație cu alte ingrediente care să-i completeze gustul. Deși nu este toxică, mulți micologi și consumatori de ciuperci o descriu ca având un gust mai puțin plăcut comparativ cu alte ciuperci comestibile, ceea ce o face mai puțin dorită în preparatele culinare. Unii autori sugerează că ciuperca poate fi consumată, dar este recomandat să fie preparată cu precauție și să nu fie consumată în cantități mari din cauza gustului său specific.
