Spre deosebire de plante, ciupercile nu au putut fi cultivate la început şi au fost doar colectate pentru o perioadă lungă de timp, chiar şi azi se pot cultiva relativ puţine specii în comparaţie cu numărul de specii comestibile, există dovezi sub formă de picturi în piatră, că triburile aborigene din Africa de Nord, au consumat ciuperci din jurul anului 9000 î.C., în mod similar picturile rupestre din Spania create cu aproximativ 6000 de ani în urmă, dezvăluie faptul că ciuperca Psilocybe hispanica a fost folosită în timpul unor anumite ritualuri, de lângă localitatea Villar del Huomo;
Ciupercile erau considerate a fi de origine specială şi supranaturale, egiptenii credeau că ciupercile sunt plante ale nemuririi, romanii credeau că ciupercile sunt hrana zeilor, faraonii doar ei consumau ciupercile considerate ca fiind magice, în practicile egiptene şi aztece antice ciupercile erau servite special pentru regalitate, oamenii obişnuiţi nu aveau voie să intre în contact cu ele;
Chinezii şi japonezii cultivau de foarte mult timp ciuperci în scopuri medicinale, cum sunt ciupercile Lentinus edodes (Tricholomopsis edodes, Shiitake), cultivată în China în urmă cu 800 de ani, al cărui miceliu era însămânţat artificial sub scoarţa de stejar, apoi parţial îngropată în pământ, şi Auricularia polytricha (ciuperca urechii), care a fost cultivată pentru prima dată in jur de 200 î.C., în China antică;
Auricularia polytricha
Încă din antichitate ciupercile au fost un aliment gustos şi preferat pe masa oamenilor, informaţii despre cultivarea lor datează din sec al II-lea î.C., când medicul grec Nicandru îi învăţa pe contemporanii săi cum să cultive ciuperci în găurile făcute în anumiţi copaci, umplute cu bălegar, menţinând condiţiile necesare de umiditate;
În seclul al III-lea î.C., medicul grec Dioscoride menţiona că grecii şi romanii cultivau cele mai bune ghebe Pholiota aegerita (ciuperca de plop), pregătind pentru ele paturi germinative din aşa numitul pământ de flori amestecat cu bălegar şi cu scoarţă pisată fin de plop. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, medicul şi botanistul Andrea Cesalpino, care a descoperit circulaţia sangvină, a reluat cu succes aceste metode străvechi;
Pholiota aegerita
Cultivarea europeană modernă a ciupercilor a fost în anul 1600, când agricultorul francez Olivier de Serres, a publicat o metodă de cultivare a ciupercilor în cartea lui intitulată Theatre d’Agriculture, în jurul anului 1650, ciuperca Agaricus bisporus, a fost observată pentru prima dată în creşterea compostului pentru cultura de pepeni, la Paris în Franţa, fiind cultivată pe câmp deschis timp de 160 de ani, apoi a fost mutată în subteran, în peşteri, tuneluri excavate sau cariere;
Trufele au fost colectate încă din anul 1600 î.C., despre ele se credea a fi un produs al stejarilor, şi colectarea lor se făcea numai din sălbăticie, acestea nu pot fi cultivate în sensul “obişnuit” deoarece formează o relaţie simbiotică cu rădăcinile copacilor. Ideea de “creştere” a trufelor a început în 1972, într-o plantaţie de stejar şi până la prima recoltă de trufe ar fi trecut 10 ani, iar în anul 1987 s-au făcut eforturi pentru creşterea stejarilor în afara zonei lor natale, asta s-a întâmplat în Noua Zeelandă, recoltând trufele doar după 5 ani;
Nu numai oamenii cultivă ciuperci, furnicile din specia Atta cephalotes (“furnici tăietoare de frunze”), frecvent întâlnite în regiunile tropicale americane , transportă în fiecare zi în cuiburile lor cantităţi enorme de frunze tăiate mărunt, le depozitează în spaţii subterane şi le toacă mărunt pentru a face un pat germinativ, pe care apoi însămânţează mici fragmente de miceliu. Furnicile se ocupă neâncetat de udare şi de îngrăşarea cu substanţe organice reziduale din colonia lor, curăţând permanent miceliul, furnicile evită ca aceasta să dea naştere unui corp fructifer şi în acelaşi timp provoacă apariţia unor excrescenţe cărnoase şi pline de sucuri, uşor de digerat şi consistente din punct de vedere energetic, hrănind prin aceasta întregul furnicar. Reginele înaripate ale furnicilor, în timpul roirii transportă cu corpurile lor porţiuni minuscule de miceliu, pe care îl vor hrăni apoi cu propriile excremente şi chiar cu primele ouă pe care le produc, pentru a crea “hrana” iniţială din care se va hrăni toată colonia.