Se cunosc aproximativ 25 de specii de trufe false. Nu prea sunt căutate de om pentru că nu sunt aşa de gustoase, majoritatea nu sunt comestibile pentru oameni. Doar câteva sunt căutate ca hrană dar sunt apreciate mai mult de animale cum sunt mistreţii, căprioarele, iepurii şi veveriţele care se hrănesc cu ele. Animalele ajută la reproducerea speciei prin fenomenul numit endozoocor adică răspândirea sporilor prin tubul digestiv al animalelor deoarece trufa nu are capacitatea de a ejecta sporii. Aceste trufe sunt parazitate de alte ciuperci cum este de exemplu Cordyceps capitata, Tolypocladium ophioglossoides. Ciupercile imită modul de viaţă al trufelor şi seamnă ca aspect cu trufele adevărate. Aceste specii pot acumula metale grele cum este arsenul. Spre deosebire de trufele adevărate care sunt ascomicete cele false sunt basidiomicete (sporii de formează la exterior), ambele au o relaţie simbiotică cu copacii şi arbuştii lângă care cresc. Interiorul trufelor adevărate este tare şi solid iar al celor falşi interiorul este mai moale. Cele mai importante trufe false sunt: Scleroderma polyrhizum, Pisolithus arhizus, Choiromyces meandriformis, Choiromyces magnusii.
Scleroderma polyrhizum (sin. Scleroderma geaster, Lycoperdon polyrhizum, Sclerangium polyrhizum, Sclerangium polyrhizon), the star earthball, dead man’s hand, earthballs, earthstar scleroderma. Se găseşte în soluri argiloase, uscate, nisipoase, se dezvoltă sub pământ, când nu este deschis corpul fructifer are 4-15 cm în diametru, interiorul este ferm aici se găseşte masa de spori de culoare maroniu-închis. Corpul fructifer are forma rotundă, de obicei rămâne mai mult de jumătate îngropat în pământ. Are suprafaţa dură, aspră, 5 mm grosime, uşor solzoasă, cu rizomorfi albi ataşaţi la bază. Iniţial este alb apoi devine gri-gălbui până la maro-deschis. Pe măsură ce se maturizează ciuperca se deschide într-o manieră asemănătoare unei stele pentru a forma 4-8 raze neregulate care se îndoaie şi îşi expune masa interioară plin de praful de spori. Se extinde la 15-30 cm în diametru după rupere. Capătă pete roşietice sau gălbui atunci când sunt manevrate mai puternic sau în secţionare. Ciuperca conţine toxine şi dacă este ingerată provoacă tulburări gastrice grave. Specii asemănătoare: Scleroderma texense, Screroderma citrinum. În trecut ciupercile au fost folosite în medicina tradiţională chineză în cazul hemostazei şi în detumescenţă datorită compuşilor de acid palmitic, acid oleic şi steroizi.
Pisolithus arhizus (sin. Lycoperdon arrizon, Pisolithus tinctorius), bohemian truffe, dyeball, perdebal, horse dung fungus. Corpul fructifer are 4-20 cm în diametru şi 5-20 cm înălţime, prezintă un strat superior subţire, neted care la maturitate devine fragil, aceasta se descompune în centru pentru a elibera sporii. Este de culoare galben-maro până la maro. Iniţial este în formă sferică apoi se alungeşte la maturitate şi devine în formă de pară sau măciucă. Prezintă o bază fibroasă adânc înrădăcinată de culoare brun-gălbui care devine negricioasă la maturitate. Interiorul este compus din mici cavităţi sferice de 1-4 mm, albicioase până la gălbui la baza ciupercii, la mijlocul ciupercii sunt de culoare brun-negricioase şi în partea superioară sub formă de pulbere şi de culoare maro. Se găseşte singur sau în grupuri mici, în soluri nisipoase de la sfârşitul verii până iarna. Specii asemănătoare: Scleroderma verrucosum, Scleroderma polyrhizum. A fost utilizat în trecut ca vopsea naturală cu o gamă largă de culori calde de la galben-închis la maro-închis. Este util şi în grădinărit datorită capacităţii sale de a forma micorize cu o varietate de plante prin îmbunătăţirea activităţii acestora.
Choiromyces meandriformis (sin. Tuber album, Lycoperdon gibbosum, Mylitta venosa, Choiromyces venosus, Choiromyces gibbosus, Rhizopogon meandriformis) sau trufa albă de Transilvania, trufa porcească, trufă albă. Nu face parte din familia Tuber. Preferă solul calcaros, argilos, poate creşte chiar în soluri cu aciditate crescută, la altitidini de 500-1200m şi climă răcorosă, umedă. Trufa se dezvoltă mai întâi subteran dar iese la suprafaţa pământului şi poate fi roasă de melci ori alte insecte. Se găseşte în pădurile de conifere şi foioase (gorun, alun, fag, plop). Corpul fructifer: are forma unui bulb neregulat asemănător unui tubercul de cartof, suprafaţa este netedă, tare, care nu se poate decoji, prezintă protuberanţe mari de formă poligonală. De obicei are în diamtru 5-15 cm dar unele exemplare pot ajunge până la 650-800 g. Apar în perioada iulie-octombrie. La început are culoarea alb-gălbuie sau galben-maronie apoi la maturitate devine maroniu-deschis sau galben-ruginiu. Interiorul este ferm, compact, prevăzut cu o reţea de nervuri foarte deasă cu aspect marmorat, de culoare alb sau gri-deschis care se schimbă o dată cu maturizarea în galben-maroniu. În satdiul tânăr trufa are miros uşor de usturoi şi are gust plăcut de ciuperci uşor iute, la maturitate emană un parfum specific de caşcaval care se păstrează chiar şi după uscare. Din cauza umidităţii sau după ploi suprafaţa trufei crapă. În apropierea trufei puteţi găsi plante ca: Lamium purpureum (sugel), Clematis vitalba (curpen de pădure), Asarum europaeum (popilnic, pochivnic), Viola odorata (toporaşul). Nu se recomandă consumarea în stare crudă din cauza acidităţii sale, poate provoca durei stomacale însoţite de stări de vomă. Prin fierbere trufa nu-şi pierde aroma. Prin măcinarea trufei uscate se obţine un condiment care se adaugă în diferite mâncăruri. Specii asemănătoare: Terfezia terfezioides, Terfezia arenaria, Tuber borchii, Tuber excavatum, Tuber gibbosum, Tuber rufum, Tuber magnatum (cea mai scumpă trufă, nu creşte în regiunile noastre).
Terfezia terfezioides sau trufa de nisip (trufa de deşert, frufă pescărească, dombal, turmas, trufe de miere, papas crias) creşte în zonele aride şi semi-aride din regiunea mediteraneană, preferă solurile nisipos-umede, este o trufă dulce şi de cele mai multe ori iese la suprafaţă fiind uşor de găsit, se găseşte pe lângă salcâmul alb, nu face parte din familia Tuber. Corpul fructifer: are între 5-20 cm în diamtru, o formă neregulată cu suprafaţa netedă uneori crăpată. Iniţial este de culoare albă apoi devine galben-ocru. Interiorul conţine mici cavităţi şi este de culoare alb-rozaliu apoi devine galben-ocru, de consistenţă nu foarte dură chiar molicioasă (de consistenţa caşcavalului). Ciupercile mature au mirosul asemănător de camembert (brânză franceză cu pastă moale şi crustă de mucegai) şi gust dulce. Nu se consumă în stare crudă. Creşte în prezenţa unei plante numită Helianthemum appeninum (rockrose). Se foloseşte ca şi ingredient culinar pentru aroma sa în produse de cofetărie. Trufele de nisip fac parte din trei genuri şi anume: Terfezia, Tirmania şi Mattirolomyces.
Choiromyces magnusii (sin. Terfezia magnusii, Choiromyces gangliformis) sau criadilla jarera. Corpul fructifer are diametrul de 3-6 cm, cu aspect de marmură, are forma unui tubercul, prezintă numeroase proeminenţe ceea ce îi conferă un aspect deformat. La început este de culoare albicioasă apoi capătă culoarea maro-roşcat. Este acoperit de vene albicioase care devin mai evidente o dată cu uscarea exemplarului. Este o specie de primăvară, este asociată cu planta Cistus ladanifer. O parte din corpul fructifer iese adesea în exterior şi produce fisuri, umflături sau ridicături în sol pe măsură ce creşte.
Elaphomyces muricatus sau trufa cu negi (Sin: Lycoperdon cervinum, Elaphomyces cervinus) este o ciupercă necomestibilă şi mai puţin cunoscută deoarece se găseşte în pământ pe tot parcursul ciclului său de viaţă înclusiv fructificare. Creşte în stratul superior al solului. Nu depăşeşte 3-4 cm în diametru, are forma sferoidal-globulară, uşor lobat, ferm, prezintă negi mici cu aspect neregulat iar culoarea variază de la ocru la maro-închis. Sporii sunt sferoidali de culoare brun-violet sau maro-închis.
Elaphomyces granulatus sau trufa de cerb, este de culoare maro-deschis, nu este prea cunoascută oamenilor deoarece nu este comestibilă, creşte subteran pe tot parcursul ciclului său de viaţă şi nu este foarte gustos. Dar este popular printre animalele pădurii care se hrănesc cu ele inclusiv veveriţe şi mistreţi. Animalele joacă un rol important deoarece permite reproducerea speciei.
Alte specii: Elaphomyces personaonii, Elaphomyces virgatosporus, Elaphomyces aculeatus, Balsamia polysperma, Balsamia vulgaris, Choiromyces meandriformis, Elaphomyces anthracinus, Elaphomyces citrinus, Elaphomyces cyanosporus, Elaphomyces decipiens, Elaphomyces echinatus, Elaphomyces japonicus, Elaphomyces leveillei, Elaphomyces morettii, Elaphomyces persoonii, Elaphomyces mutabilis, Elaphomyces variegatus, Elaphomyces viridiseptum, Elaphomyces asperulus.
Trufele consumate de om fac parte din familia Tuber din ordinul Pezizales, din acestea aproximativ 86 de specii fac parte din această familie, doar 20 de specii se găsesc în Europa ca trufe albe şi trufe negre. Cele albe sunt de culoare crem-gălbui cu miros de ozon şi uşor de usturoi. Trufe albe: Tuber magnatum (trufa albă de Piemont), Tuber excavatum (trufă scobită), Tuber borchii (Tuber albidum), Tuber rufum (trufă roşie). Trufele negre sunt de vară şi de iarnă, mirosul este înţepător cu o aromă puternică de nuci, ozon, ciuperci, mosc: Tuber aestivum (trufă neagră de vară), Tuber melanosporum (trufă neagră franceză sau truffe du Périgord), Tuber macrosporum (trufă cu spori mari sau truffe Lisse, Liscio Nero), Tuber brumale (trufă neagră de iarnă), Tuber mesentericum (trufă gazoasă, are miros de fenol), Tuber uncinatum (trufă burgundă sau truffe de Bourgogne).
Specii nord-americane: Tuber oregonense (trufă albă de iarnă Oregon), Tuber gibbosum (trufă albă de primăvară Oregon), Leucangium carthusianum (trufă neagră Oregon), Kalapuya brunnea (trufa brună Oregon). Trufa asiatică: Tuber indicum (sin. Tuber sinense, Tuber himalayense, Tuber pseudohimalayense) aspectul este aproape identic cu Tuber melanosporum, sunt mai puţin aromate, mai ieftine şi cu o textură diferită. În România cresc câteva soiuri diferite de trufe cum sunt de exemplu: Tuber aestivum, Tuber uncinatum, Tuber magnatum, Tuber brumare, Tuber mesentericum, Tuber macrosporum, Choiromyces meandriformis şi Terfezia terfezioides. Trufele au fost menţionate în România pentru prima dată în prima carte de bucate cu reţete întocmite de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, tipărită în chirilică la Iaşi în anul 1841, numită “Carte de bucate boiereşti, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti“.
Recoltarea se face cu ajutorul câinilor (Lagotto romagnolo) şi porcilor special dresaţi dar şi prin urmărirea atentă a unor specii de muşte (Suillia gigantea) care apar de obicei în preajma trufelor. Ce substanţe conţin trufele: arome (sulfură de dimetil, acetaldehidă, 2-methilpropanal, 2-methilbutanal, acetonă, etanol, propanol), proteine, lipide, vitamine: B2, B3, B5, D, K, săruri minerale: potasiu, sodiu, magneziu, calciu, fier, fosfor, clor, iod, aluminiu. Trufele produc un alcool volatil al cărui parfum acţionează ca un hormon sexual şi a cărui fomulă chimică este asemănătoare cu cea a testosteronului.