Datorită formei lor neobişnuite şi apariţiei aproape neaşteptate prin păduri şi pajişti,  încă din cele mai vechi timpuri, ciupercile au fost obiectul unei intense curiozităţi a omului.

 

În secolul l d. C. Pliniu cel Tânăr se interesa de originea trufelor,  minunându-se de faptul că aparent nu aveau rădăcini şi făcând supoziţii fantastice asupra felului în care cresc.

 

În cei 1 500 de ani care au urmat nu s-a mai făcut nici un pas înainte pentru a se da un răspuns la această întrebare. Specialiştii în plante medicinale din secolul al XVI-lea, care erau interesaţi mai mult de proprietăţile medicinale ale ciupercilor decât de adevărata lor origine, nu au făcut altceva decât să preia concepţiile grecilor şi ale romanilor.

 

În anul 1522, Gerolamo Block scria despre ciuperci şi trufe că nu erau decât „pur şi simplu umiditatea în exces a pământului, a copacilor, a lemnului putred şi a altor substanţe în putrefacţie”: convingerea lui Block provenea de la autorii clasici, care considerau ciupercile drept rod al ploii şi al tunetului.

 

Credinţe şi mai ciudate există în tezaurul folcloric al Europei. Se credea, de exemplu, că, în nopţile cu furtună, zeul Odin călărea prin cer urmărit de demoni; pentru că urmărirea era înverşunată, o dâră de spumă şi sânge cădea din gura calului şi, în locurile în care atingea pământul, creşteau ciuperci otrăvitoare, roşii şi albe.

Odin, zeu al morţii şi al razboiului