Ciuperca Gymnopus dryophilus a fost descoperită de savantul francez Pierre Bulliard, care a descris-o inițial sub numele de Agaricus dryophilus în anul 1790, în volumul 10 al operei sale monumentale “Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigènes de ce royaume”, o lucrare fundamentală pentru botanica și micologia epocii. Mai târziu, în anul 1871, renumitul micolog german Paul Kummer a reclasificat această specie în genul Collybia, păstrând epitetul specific dryophila.
Denumirea binomială actuală, Gymnopus dryophilus, a fost stabilită de către micologul american William Alphonso Murrill (1869–1957) și publicată în anul 1916, în volumul 9 al revistei North American Flora. Aceasta este în prezent acceptată ca nume științific valid, deși există încă unele discuții în comunitatea taxonomică privind stabilitatea sa nomenclaturală.
Numele de gen Gymnopus provine din limba greacă și este compus din două cuvine: “gymnos” – gol, dezbrăcat și cuvântul „pous”– picior, se traduce literal prin „picior gol” sau „cu piciorul dezgolit”. Epitetul specific „dryophilus” provine din greacă și este format din doua cuvinte „dryas”– stejar și cuvântul „philos”– iubitor de, prieten al. Se traduce literalmente „iubitor de stejari” sau „care trăiește în apropierea stejarilor”. Gymnopus dryophilus poate fi parazitată de Syzygospora mycetophila. Acest parazit microscopic este o ciupercă parazită specifică altor ciuperci (micoparazit) și provoacă modificări vizibile pe fructificațiile gazdei. Pot apărea pete sau zone palide, decolorate pe pălăria sau pe piciorul ciupercii gazdă, uneori malformații sau creșteri anormale.
Pălăria: are un diametru variabil, de regulă între 2 și 6 cm, dar în condiții optime poate atinge până la 8 cm. Este subțire și fragilă, având o structură ușor higrofană (își schimbă culoarea în funcție de umiditate). La început este convexă, cu marginea ușor răsfrântă spre interior. Pe măsură ce ciuperca se maturizează, pălăria se aplatizează treptat, devenind adesea neregulată, cu o depresiune centrală mai mult sau mai puțin pronunțată. În unele cazuri, prezintă un gurgui mic și turtit în centru. Marginea pălăriei tinde să se răsucească ușor în sus la maturitate, contribuind la aspectul neregulat. În mod obișnuit, pălăria nu prezintă striații la margine. Totuși, la forma varietală Gymnopus dryophilus var. aquosus, se pot observa caneluri fine și slabe pe marginea pălăriei, în special când este umedă, datorită transparenței cuticulei.
Cuticula: suprafața pălăriei este netedă, fără solzi sau fibre, și are un aspect lucios sau umed când ciuperca este proaspătă. În stare uscată, cuticula devine mată și ușor catifelată. Pălăria poate avea nuanțe care variază între: alb-murdar sau bej foarte deschis, gălbui pal, galben-roșcat, portocaliu închis, până la ocruri maronii, brun-castaniu sau maro-ruginiu. Pe măsură ce exemplarul îmbătrânește sau se usucă, culorile tind să pălească, devenind mai deschise și estompate.
Lamelele: sunt bine dezvoltate, dense, subțiri și relativ fragile. Se observă uneori bifurcări scurte spre marginea pălăriei. Marginea lamelelor este fină și ușor ondulată, oferindu-le un aspect delicat. Sunt aderente la picior. La exemplarele tinere sunt alb strălucitor, conferind un contrast frumos cu cuticula pălăriei. Pe măsură ce ciuperca îmbătrânește, lamelele pot căpăta o tentă gălbuie-pală, crem-deschis sau alb-murdar, dar nu se închid la culoare brusc și nu se pătează la atingere.
Carnea: în pălărie, carnea este relativ subțire, cu o consistență ușor elastică la exemplarele tinere. Se rupe ușor, fiind fragilă, mai ales către margini. În picior, carnea este net mai tare, cu o structură fibroasă și tenace, adesea fâșioasă, în special la baza tijei, unde poate deveni chiar lemnoasă odată cu vârsta. Carnea este în general albă, uneori cu o ușoară tentă crem în pălărie, rămânând nemodificată la tăiere – nu se oxidează și nu își schimbă culoarea. Emite un miros slab, dar distinct, ce amintește de ciuperci proaspete, pământ umed sau lemn crud abia tăiat. Gustul este în general plăcut, blând, slab făinos la început, fără amăreală sau iuțeală.
Piciorul: este subțire, zvelt și de obicei mai lung în raport cu diametrul pălăriei, conferind ciupercii un aspect elegant și fragil. Grosimea piciorului este de 0,3 și 0,5 cm, lungimea variază între 4 și 8 cm, uneori ajungând până la 10 cm în condiții de umiditate ridicată sau la exemplarele izolate. Suprafața este netedă sau fin mătăsoasă la atingere, fără solzi, striații sau fibre vizibile grosiere. Este în general cilindric, cu o îngroșare ușoară la bază. Gol pe interior, în special la maturitate. Culoarea piciorului variază destul de mult, spre pălărie: galben-roșiatic deschis, ocru pal sau maro-auriu. Spre bază nuanțele devin mai închise, brun-maronii sau maro-castanii, mai ales la exemplarele mature. În general, este mai deschis la vârf și mai închis spre bază, uneori cu o tentă ruginie. La baza piciorului se observă adesea, resturi de miceliu în formă de filamente subțiri, aderente la substrat.
Sporii: sunt de dimensiuni mici, având o formă elipsoidală ce amintește de o picătură de apă. Suprafața lor este netedă, iar structura internă este hialină, adică translucidă, permițând trecerea luminii. Dimensiunile acestora variază între 5 și 6 microni în lungime și între 2 și 3 microni în lățime. Pulberea lor este de culoare albă.
Habitat: această ciupercă este de tip saprofit, dezvoltându-se pe materiale vegetale în descompunere, însă în cazuri rare poate acționa și ca parazit slab, fără a produce daune semnificative arborilor vii. Se întâlnește frecvent în păduri de foioase, dar și în păduri mixte, în special acolo unde există lemn în stare de degradare. Ciuperca preferă să crească pe trunchiuri și crengi căzute de stejar și fag, mai rar pe carpen sau arțar. De regulă, colonizează lemnul mort aflat în diferite stadii de putrefacție, dar ocazional poate fi observată și pe lemn viu, fără a afecta însă serios arborele gazdă. Fructifică abundent din luna mai până târziu în toamnă, în condiții climatice favorabile, anumite exemplare pot supraviețui până în iarnă, în special în zonele cu umiditate crescută și temperaturi blânde. De obicei apare în grupuri dense, formând tufe bogate, uneori cu zeci de exemplare, ceea ce o face ușor de observat în habitatul său natural.
Specii asemanatoare: Marasmius strictipes, Rhodocollybia butyracea.
Interes gastronomic: deși nu este o ciupercă cu gust pronunțat, este considerată comestibilă, în special în stadii tinere, deși fără valoare culinară deosebită. Unele surse o clasifică drept comestibilă de calitate slabă, potrivită doar în amestec cu alte ciuperci, și mai ales în cantități mici.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
