Alte denumiri: volant de catifea.
Ciuperca Xerocomellus pruinatus (mate bolette) a fost descrisă pentru prima dată de micologul olandez Christian Hendrik Persoon, care a considerat-o o varietate a speciei Boletus subtomentosus, numind-o Boletus subtomentosus var. pascuus. Micologul francez Lucien Quélet a transferat specia în genul Xerocomus, păstrând epitetul specific, rezultând denumirea Xerocomus pruinatus – folosită pe scară largă până în 2008. În urma analizelor morfologice și filogenetice, micologul ceh Josef Šutara a creat genul Xerocomellus și a mutat specia în acesta, rezultând numele Xerocomellus pruinatus.
Ea trăiește în strânsă legătură cu arborii, formând o relație simbiotică numită micoriza, un parteneriat benefic prin care ciuperca ajută arborii să absoarbă mai bine apa și substanțele nutritive din sol, iar în schimb primește zaharuri produse de aceștia. Epitetul specific pruinatus provine din limba latină care înseamnă „brumă”, „chiciură”, „zăpadă fină”, cu referire la faptul ca pălăria, piciorul dar și suprafața porilor, prezintă un aspect ușor pudrat, mătăsos sau prăfuit, asemănător cu un strat fin de brumă.
Sinonime: Boletus pruinatus, Xerocomus pruinatus, Boletus pascuus, Suillus fragilipes, Boletus nigriceps, Versipellis pruinata, Suillus fragilipes, Xerocomus pascuus.
Pălăria: are un diametru cuprins între 4–10 cm, ocazional atingând chiar 14 cm. Este cărnoasă și consistentă, având inițial o formă emisferică, cu marginea răsfrântă în jos. Pe măsură ce ciuperca se maturizează, pălăria devine convexă, iar la bătrânețe poate fi aproape plană, uneori chiar ușor ridicată sau îndoită în sus.
Cuticula: este de regulă uscată, dar în condiții de umezeală devine lipicioasă. Are un aspect mat, catifelat, iar la exemplarele tinere poate fi ușor încrețită, în timp ce la cele mature devine netedă, aproape lipsită de crăpături. Rareori, la exemplarele foarte bătrâne și supracoapte, pot apărea fisuri izolate. Coloritul variază considerabil: în stadii timpurii este brun-închis până brun-negricios, apoi poate deveni maroniu-deschis, brun-roșiatic, brun-măsliniu sau brun-purpuriu. Odată cu înaintarea în vârstă, culorile se estompează treptat, iar suprafața poate căpăta nuanțe rozalii. Un element distinctiv este bordura albicioasă sau gălbui-albicioasă de pe marginea pălăriei, adesea bine vizibilă. Un detaliu interesant este reacția mecanică: scobiturile sau mușcăturile produse de animale capătă o nuanță roșiatică la câteva ore după apariție.
Tuburile: suprafața himenială a pălăriei este alcătuită din tuburi sporifere lungi, dens dispuse și slab aderente la picior, uneori cu o margine ușor dințată în punctul de unire. Aceste tuburi sunt, la exemplarele tinere, de un galben intens, asemănător cu galbenul lămâii, devenind treptat, odată cu maturarea ciupercii, galben-aurii, apoi galben-maronii murdare. Un aspect notabil este că stratul tubular este adesea mai gros decât stratul cărnos al pălăriei, evidențiind o dezvoltare accentuată a aparatului sporifer.
Porii: care sunt deschiderile terminale ale tuburilor, au o culoare identică cu acestea și evoluează pe parcursul vieții ciupercii. La început, sunt mici, rotunzi și fin poroși, prezentând un aspect curat, neted și compact. Pe măsură ce ciuperca îmbătrânește, porii devin mai evidenți, larg deschiși și capătă o formă poligonală (uneori neregulată), atingând dimensiuni de până la 1 mm în diametru. Un detaliu caracteristic acestei specii este comportamentul la vătămare mecanică: nici tuburile, nici porii nu albăstresc în mod evident la atingere sau secționare — un element util în diferențierea față de alte specii de hribi. Totuși, porii pot suferi o decolorare lentă, devenind brun-ruginii în urma unei presiuni sau atingeri mai puternice, în special la exemplarele mai mature.
Carnea: este în stadii tinere, fermă și compactă, prezentând o bună consistență structurală, trăsătură care o diferențiază de alte specii înrudite, mai fragile. În tăietură, carnea se prezintă galbenă, cu un aspect ușor marmorată în zona superioară, contrastând cu porțiunile inferioare care pot prezenta nuanțe maronii – în special spre baza piciorului. Pe măsură ce ciuperca îmbătrânește, carnea își pierde din intensitatea culorii, devenind aproape albicioasă sau galben-palid, în funcție de condițiile de mediu. La tăiere, carnea nu se colorează sau nu se oxidează vizibil, adică nu capătă nuanțe de albastru, verde sau roșu, așa cum se întâmplă la alți hribi. Mirosul este slab, discret, amintind vag de ciuperci de pădure proaspete, fără note intense, înțepătoare sau neplăcute. Gustul este blând, plăcut, cu o fină tentă amăruie care nu deranjează, ci mai degrabă echilibrează savoarea, mai ales la exemplarele mature. Un element distinctiv și interesant al acestei specii este existența unui strat foarte subțire, roșiatic, localizat între cuticulă și stratul cărnos al pălăriei. Acest detaliu, deși discret, este vizibil la secționare și poate fi un indiciu suplimentar pentru identificarea corectă a speciei.
Piciorul: este ferm și compact, doar ușor fibros în structură, iar în interior este plin, fără cavități sau goluri. Dimensiunile variază între 4–9 cm, putând ajunge în cazuri excepționale până la 12 cm în înălțime, cu un diametru de 1,5–3,5 cm, uneori mai subțire spre bază. La începutul dezvoltării, piciorul are un aspect bulbos, cu o îngroșare evidentă la bază, dar pe măsură ce ciuperca se maturizează, el devine treptat cilindric sau slab fusiform, adesea subțiat spre partea inferioară. Suprafața exterioară este mată și uscată, cu o culoare de fond gălbuie până galben-strălucitor. O trăsătură foarte caracteristică este ornamentația progresivă cu striuri roșiatice longitudinale, care devin tot mai pronunțate odată cu înaintarea în vârstă. La exemplarele bătrâne, întreg piciorul poate căpăta un aspect profund roșiatic, mai ales în partea mediană și superioară. La baza piciorului se observă frecvent un strat miceliar fin, de culoare albicioasă până galben-palid, ce poate rămâne vizibil atunci când ciuperca este smulsă cu atenție din substrat.
Sporii: sunt neamilozi, având o formă alungită, cu vârfuri rotunjite. În centrul sporilor se găsesc 1-2 picături mari, uleioase, ce conferă un aspect distinct la observarea microscopică. Dimensiunile lor sunt cuprinse între 9 și 17 microni lungime, respectiv 3,8 – 6,2 microni lățime. Pulberea lor este de culoare verzui-măslinie.
Habitat: ciupercile cresc frecvent în grupuri sau în șiruri, pe soluri bogate în azot, în păduri de conifere, foioase sau mixte. Deși preferă să formeze micorize cu molizii, această ciupercă poate lega o relație similară și cu alți copaci precum carpenii, fagii, mestecenii, stejarii sau ulmii. Specia apare, în general, destul de târziu în sezonul ciupercilor, între lunile septembrie și noiembrie, dar în unele cazuri poate fi găsită și mai devreme, în lunile mai sau iunie.
Specii asemănătoare: Suillus granulatus (sau pitoaște, pălăria are culoarea între gălbui-ocru, brun-gălbui până la brun-cărămiziu. În stare uscată este lucioasă, la umezeală este vâscoasă și lipicioasă. Piciorul este de culoare galben-palid apoi maroniu-murdar), Xerocomellus zelleri, Xerocomellus ripariellus, Xerocomellus chrysenteron (hrib de muşchi), Xerocomellus porosporus (sau hribi lucioși- pălăria este pâslos catifelată, uscată și devreme brazdată de crăpături adânci prin care se abservă carnea galbenă. Culoarea variază între gri-brun, bej-maroniu, brun-gălbui chiar brun-măsliniu), Xerocomellus rubellus (sau bureți de stejar- culoarea pălăriei variază între roșu intens și vibrant, asemănător nuanțelor de căpșuni coapte, până la un roșu mai profund, apropiat de tonurile zmeurei, chiar gri-maroniu deschis).
Interes alimentar: este considerată de calitate bună pentru consum. Deși de obicei are o dimensiune mai mică comparativ cu alte specii, poate fi preparată în bucătărie în mod similar cu hribul murg (Boletus edulis), fiind gustoasă și potrivită atât ca fel principal, cât și ca ingredient care completează alte preparate cu ciuperci. La exemplarele mai bătrâne, pentru a păstra calitatea gustului și texturii, este recomandat să se îndepărteze porii (partea spongioasă de sub pălărie) și piciorul, deoarece acestea pot deveni mai tari sau alterate în timp.
Specia este adesea atacată de două tipuri de mucegaiuri: Hypomyces chrysospermus, cunoscut și ca „mucegaiul hribului” și Apiocrea chrysosperma. Consumul ciupercilor infectate poate duce la intoxicații serioase. Infestarea începe de regulă în zona porilor, ceea ce face importantă examinarea atentă a acestei părți înainte de consum. Dacă porii sunt pătați, decolorați sau au un aspect ciudat, este recomandat să nu se consume ciuperca.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
