Pluteus cervinus a avut un istoric taxonomic destul de complex, fiind descris și redenumit de mai mulți micologi de-a lungul timpului. Jacob Christian Schäffer a fost primul care a descris specia în 1774 sub denumirea Agaricus cervinus. August Batsch a descris aceeași ciupercă în 1786 sub numele Agaricus atricapillus, iar mai târziu, în 1889, Victor Fayod a transferat-o în genul Pluteus, devenind Pluteus atricapillus, denumire încă folosită de unii autori. Elias Magnus Fries a stabilit genul Pluteus în 1836. Paul Kummer a fost cel care, în 1871, a redenumit oficial specia Pluteus cervinus, nume care rămâne valabil și astăzi.
Numele de gen Pluteus provine din limba latină și înseamnă “scut” sau “plăcuță de protecție”. Această denumire face referire la forma pălăriei ciupercilor din acest gen, care este adesea rotundă și ușor convexă, asemănătoare unui mic scut. Epitetul specific “cervinus” provine din limba latină și înseamnă “de cerb” sau “asemănător cerbului”. Această denumire face referire la culoarea brună a pălăriei ciupercii, care amintește de blana unui cerb.
Sinonime: Agaricus atricapillus, Agaricus cervinus, Rhodosporus cervinus, Agaricus lividus, Hyporrhodius cervinus.
Pălăria: are o dimensiune medie, cu un diametru de aproximativ 7-12 cm la maturitate. Inițial, este semisferică, cu marginea ușor răsfrântă spre picior, apoi devine convexă, iar în stadiul final de dezvoltare se aplatizează, prezentând un gurgui central, mai mic sau mai pronunțat.
Cuticula: este netedă, având o culoare variabilă, de la brun-închis la gri-maroniu. Pe măsură ce ciuperca îmbătrânește, suprafața sa dezvoltă dungi radiale formate din firișoare fine, mătăsoase. În condiții de umiditate ridicată, poate deveni puțin lipicioasă, iar în perioadele uscate, cuticula poate căpăta un aspect crăpat.
Lamelele: sunt dense și late, destul de înălțate și ventriculare, având lameluțe intercalate care pornesc de la marginea pălăriei. Sunt neaderente la picior. La început, sunt de culoare albă, iar pe măsură ce ciuperca maturizează, capătă o nuanță roz chiar tonuri de roșu și maroniu, având un aspect ușor pământiu sau “murdar”.
Carnea: în pălărie este subțire, moale, în picior este fibroasă, albă, cu un miros de sfeclă sau ridichi.
Piciorul: are o înălțime de 6-10 cm și un diametru de 0,8-1,7 cm, fiind plin, adesea ușor curbat și fibros. Se îngroașă spre bază și nu prezintă inel sau volvă. Culoarea este albă, cu filamente longitudinale de nuanță brună sau chiar negricioasă.
Sporii: sunt netezi, ovoidali până la lat elipsoidali, cu o granulație fină pe suprafața interioară. Dimensiunile acestora sunt de 6,1-8,4 x 4,8-6,2 microni. Pulberea lor de spori este de culoare roz sau carneu.
Habitat: crește în principal pe lemn mort, adesea pe buturugi, trunchiuri în descompunere sau crengi căzute. Nu crește direct pe sol, ci doar pe substraturi lemnoase, fie că sunt îngropate în pământ sau vizibile. Se găsește în păduri de foioase și păduri mixte, preferă esențe tari precum fagul, stejarul, carpenul și plopul, dar poate fi întâlnit și pe conifere în anumite cazuri. Poate apărea pe tot parcursul anului, dar este cel mai frecvent primăvara și toamna ( aprilie-noiembrie), când umiditatea este ridicată.
Specii asemănătoare: Entoloma rhodopolium, Megacollybia platyphylla (pălăria șoricelului), Entoloma clypeatum (scutul pieptănașului), Pluteus petasatus (cuticula matăsoasă de culoare maro deschis sau alb ocru, prezintă fibrile sau solzi maro deschis, vizibila in principal în centru), Pluteus atromarginatus, Pluteus bruneoradiatus, Pluteus cinereofuscus, Pluteus patricius, Pluteus phlebophorus, Pluteus podospileus, Pluteus pouzarianus, Pluteus romellii, Pluteus salicinus.
Interes gastronomic: este comestibilă, la fel ca majoritatea altor specii din genul Pluteus, dar are o valoare culinară scăzută. Totuși, aceasta poate fi utilizată în preparate, fiind adesea întâlnită în natură și ușor de găsit. Deși nu se remarcă printr-o aromă deosebită, Pluteus cervinus poate fi gătită împreună cu alte ciuperci mai gustoase în diverse mâncăruri, adăugându-i un gust subtil. De asemenea, poate fi uscată, iar procesul de conservare în ulei sau oțet este o metodă eficientă de a o păstra pentru perioade mai lungi.
