Pălăria- şarpelui

 Iniţial, pălăria este globuloasă, apoi larg convexă, în formă de umbrelă şi în final aplatizată, cu un gurgui central mare, netedă şi de culoare maro-închis. Cuticula, destul de deschisă la culoare, este acoperită de numeroşi solzi maronii, mai deşi în centru şi din ce în ce mai rari spre margine, cu franjuri pe bordură. Piciorul este cilindric, gol în interior, foarte lung, compact şi fragil, relativ bulbos la bază. Suprafaţa sa este acoperită de solzi mici şi deşi, aşezaţi în şiruri concentrice sau ondulate, astfel încât în ansamblu pare tărcat în nuanţe deschise şi închise. Este de asemenea prezent şi un inel mare, tare şi membranos, care poate aluneca în jos de-a lungul piciorului. Lamele sunt dese şi înalte. Carnea pălăriei este moale şi elastică, în timp ce a piciorului este fibroasă şi tare.

VARIABILITATE. Coloritul pălăriei poate varia de la gri la culoarea cojii de alună în nuanţă deschisă, cu solzi mai mult sau mai puţin deşi. Inelul este alb în partea sa superioară şi maro în cea inferioară. Lamele sunt iniţial albe şi devin apoi maro cu nuanţe roşcate.

HABITAT. Creşte prin iarba din pădurile rare de foioase, pe terenuri nisipoase sau cu pietriş. De la câmpie la munte.

PERIOADA DE CREŞTERE. Vara – începutul toamnei.

SPECII ASEMĂNĂTOARE. Se aseamănă foarte mult cu Lepiota rhacodes (buretele şerpesc şofraniu), care, însă, are piciorul mai scurt şi o bulbozitate mai pronunţată la bază.

SINONIME. Macrolepiota procera, Agaricus procerus, Leucocophnus (ciuperca umbrelă).

Se aminteşte, că de la această ciupercă, foarte apreciată din punct de vedere culinar, nu se poate utiliza decât pălăria, pentru că piciorul este scorţos şi indigest, în orice caz trebuie curăţată de solzii care sunt neplăcuţi ia mestecat. Când este tânără poate fi preparată după gust, în salate sau gătită în cratiţă, fiartă la foc mic cu ulei, usturoi şi pătrunjel. Pălăriile mari şi plate sunt excelente fripte la grătar sau cu unt, la fel ca şniţelele.