Alte denumiri: hrib bun, hrib de pin, ciupercă semi-albă, bolete galben, iodine bolete, boletul de iod, boleto giallo, dulzón boleto.
Sinonime: Boletus impolitus, Leccinum impolitum, Boletus impolitus var. luteoporus, Boletus impolitus var. rubripes, Boletus impolitus var. subroseus, Boletus suspectus, Xerocomus impolitus, Xerocomus impolitus, Tubiporus impolitus, Versipellis impolita.
Specia Hemileccinum impolitum a fost descrisă pentru prima dată de către Elias Magnus Fries, un eminent micolog al secolului al XIX-lea. Fries a plasat ciuperca în genul Boletus și a utilizat epitetul latin “impolitus” pentru a descrie caracteristicile aspre ale cuticulei ciupercii. Poziția taxonomică a speciei a fost subiect de discuții în trecut, iar diferiți autori au propus plasarea sa în genuri precum Tubiporus și Versipellis. În 2008, micologul Josef Šutara a transferat specia în noul gen Hemileccinum, bazându-se pe diferențele morfologice distincte. Analize filogenetice ulterioare au confirmat că hribul de iod nu aparține genurilor Boletus, Xerocomus sau Leccinum, ci formează un grup filogenetic distinct în cadrul subfamiliei Xerocomoideae, fiind strâns înrudit cu genul Corneroboletus.
Pălăria: are un diametru de 8-15 (uneori până la 20) cm, este compactă și cărnoasă. La început, are o formă emisferică și devine treptat convexă pe măsură ce ciuperca se dezvoltă, ajungând în cele din urmă la o formă plată la exemplarele complet mature, uneori cu o margine ușor ridicată. Culoarea pălăriei poate varia de la cafeniu deschis, maro pal, castaniu, gri, ocraceo-brun, cenușiu-brun sau măsliniu-maro. În stadiul tânăr, pălăria este acoperită de un înveliș catifelat, fin filamentos, de culoare gri-argintie, care dispare odată cu înaintarea în vârstă. Cuticula este catifelată, neregulată și uscată, niciodată lipicioasă și nu se separă de carne. La apăsare, se poate colora ușor în brun.
Tuburile: sunt lungi de 0,5-1,5 (2) cm, sunt înguste, adnate la picior și bombate la maturitate. Tuburile încep de culoare galben-limonie, devin gălbui-verzui și apoi brun-măslinii la bătrânețe.
Porii: sunt mici, rotunzi și inițial de aceeași culoare cu tuburile. La maturitate, devin galben-verzui și apoi verde-măslinii, adesea cu nuanțe roșiatice.
Carnea: nu se colorează după tăiere sau leziune, este gălbuie, cu nuanțe roșiatice sub cuticulă și este fragilă. Mirosul este fructuos, iar carnea de la baza piciorului poate emana un miros slab de iod volatil care este mai pregnant la baza piciorului. Gustul este plăcut amărui și savuros.
Piciorul: are o lungime de 6-15 cm și o grosime de 2-5 cm. Este compact, cu bază bulbosă în tinerețe și mai întins cilindric la maturitate. Suprafața piciorului este netedă până fin granulată, cu variații de culoare de la albicios-gălbui până la galben în partea de sus și pete brun-roșiatice în apropierea bazei.
Sporii: sunt elipsoidali-fusiformi, netezi sau presărați cu negi extrem de fini și mici. Au o mărime de 12-16 x 4-6 microni și pulberea lor este brun-măslinie.
Habitat: poate fi întâlnită într-o gamă mai largă de altitudini, de la câmpie până la zone montane. Creşte în solul bogat în humus din pădurile de conifere, de obicei în zonele umede și cu o bună acoperire de moloz sau frunze căzute. Aceste medii oferă condiții favorabile pentru dezvoltarea ciupercii. Această ciupercă este micorizică, ceea ce înseamnă că formează o relație simbiotică cu rădăcinile arborilor de pin, brad, molid sau larice. Ciuperca poate fi găsită și în pădurile de foioase, cum ar fi cele cu stejar, carpen, ulm, alun, fag sau alte specii de arbori cu frunze căzătoare. Aceasta poate crește și în parcuri, la marginea drumurilor ierboase și în alte medii deschise. Apariția sa în aceste locuri poate fi solitară sau în grupuri mici. Perioada de creștere este de obicei de la începutul verii (iunie sau iulie) până în toamnă (octombrie sau noiembrie), în funcție de condițiile locale și de climă.
Specii asemănătoare: Boletus appendiculatus (această specie are un aspect similar cu Hemileccinum impolitum, dar poate prezenta un tub mai lung și o bază a piciorului cu apendice pendulante– sunt formațiuni în formă de pâlnie sau de fâșie, atașate de baza piciorului și care pot atârna în jos), Boletus calopus (este o specie necomestibilă și amară, cu un picior mai palid și pori care devin albastru-verzui la atingere), Boletus dupainii (este o specie suspectă, care se deosebește prin porii roșii și poate fi confundată în stadiile tinere cu Hemileccinum impolitum), Boletus edulis (este una dintre cele mai cunoscute specii de hribi comestibili, dar uneori poate fi confundată cu Hemileccinum impolitum, mai ales în stadiile tinere), Boletus fechtneri (această specie este comestibilă, dar prezintă caracteristici distinctive, cum ar fi colorarea albastră la atingere sau după secțiune), Boletus radicans (este o specie necomestibilă și amară, cu un picior fără nuanțe de roșu și care crește doar în păduri de foioase), Boletus speciosus (este o specie comestibilă mai mică, cu un picior nereticulat și roșiatic, care poate prezenta o ușoară colorare albăstruie după leziune).
Interes gastronomic: există unele variații în ceea ce privește clasificarea ciupercii ca fiind comestibil sau necomestibil. Această variație se datorează, în mare parte, mirosului său de iod distinct. Unii oameni consideră că acest miros conferă un gust neplăcut ciupercii și preferă să o evite în preparatele culinare, considerând-o necomestibilă. Pe de altă parte, există și persoane care apreciază aroma de iod (deşi se zice că mirosul de iod dispare după un timp) și consideră ciuperca comestibilă. Unele surse indică faptul că poate avea un gust amar și că poate fi greu de digerat pentru unele persoane. Prin urmare, este recomandat să experimentați cu prudență și să vă asigurați că ciuperca este bine preparată înainte de consum.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
