Ciupercile pot fi împărţite în două clase:
– Basidiomycetes: aceştia iau naştere în exteriorul unor celule speciale în formă de măciulii, numite bazidii, fiecare clasă este la rândul său împărţită în subclase, ordine, subordine, familii, genuri şi specii;
– Amanitacee (Amanitaceae): cuprinde numeroase specii, trăind în special în simbioză, au pălăria largă şi deseori împodobită cu resturi de volvă sub forma unor solzi albicioşi, lamele, aproape întotdeauna albe, nu aderă la picior, care este cilindric şi subţire, cu baza uneori ca un bulb şi învelită într-o volvămai mult sau mai puţin vizibilă având şi un inel care deseori cade, Aceste ciuperci produc spori albi, netezi şi ovali. Unele specii ca Amanita phalliodes, Amanita verna şi Amanita virosa, sunt foarte otrăvitoare, provocând moartea chiar dacă sunt consumate în cantităţi foarte mici;
– Lepiotacee (Lepiotaceae): fac parte din aceste familii, specii foarte variate ca dimensiuni, unele enorme ca Lepiota procera a cărei pălărie depăşeşte 30 cm în diametru şi altele foarte mici ca Lepiota helveola, de câţiva centimetri în diametru. Au pălăria în general largă şi acoperită de un strat gros de solzi, piciorul este cilindric şi înalt, uneori îngroşat la bază, fără volvă, foarte tare şi aproape lemnos, cu inel membranos. Lamele sunt de obicei albicioase la ciuperca tânără, dar au tendinţa de a se închide la culoare când aceasta se maturizează. Sporii sunt netezi şi albicioşi. Unele specii sunt chiar foarte bune de mâncat, dar cele de dimensiuni mici sunt aproape toate otrăvitoare, sunt în marea lor majoritate ciuperci saprofite;
– Tricolomatacee (Tricholomataceae): cuprind numeroase genuri şi specii cu structură şi comportament oarecum diferite, multe dintre ele toxice: Clitocicybele, cu pălăria având marginile coborâte sau în formă de pâlnie, Armilaria mellea care formează pâlcuri mari, micii bureciori, foarte utile prin contribuţia lor la descompunerea frunzelor şi bureţii de pajişte cu piciorul lemnos. Lamele sunt aproape întotdeauna curbate în jos, sporii sferici sau ovali, au o culoare variind între alb şi roz liliachiu, sunt cunoscute ca specii de simbioză, saprofite sau parazite;
– Higroforacee (Hygrophoraceae): sunt ciuperci de dimensiuni medii, cu piciorul cilindric, fără volvă şi inel, suprafaţa pălăriei este netedă, deseori foarte vâscoasă şi lipicioasă, lamelenu sunt în general prea dese, cu aspect cerat, libere sau curbate în jos, sporii sunt albi şi alungiţi, trăiesc aproape exclusiv printre ierburi şi în majoritatea lor sunt comestibile, chiar foarte gustoase. Această familie cuprinde genurile Hygrophorus, Hygrocybae şi Camarophyllus;
– Rusulacee (Russulaceae): sunt ciuperci care, la deplină maturitate, au pălăria adâncită în mijloc şi uneori în formă de pâlnie, carnea lor este foarte fragilă, sfărămându-se la cea mai uşoară atingere, unele specii se remarcă prin coloritul roşu-violet strident, suprafaţa pălăriei este netedăşi deseori vâscoasă, lamele sunt aproape lipite şi foarte curbate în jos, carnea este aproape întotdeauna albă, cea a râşcovilor conţine un suc lăptos destul de gros, albicios sau portocaliu, deseori cu un gust acru sau piperat, sporii sunt alungiţi, albi sau gălbui, deseori aranjaţi estetic. Această familie cuprinde numeroase specii saprofite sau în simbioză, aparţinând genurilor Russula şi Lactarius, unele sunt toxice. altele au doar un gust neplăcut, puţine dintre ele sunt comestibile, unele chiar gustoase;
– Pleurotacee (Pleurotaceae): este un grup care se poate defini cu greutate, specialiştii consideră că ar trebui să fie revizuit, doar genul Pleurotus are o structură relativ omogenă, ciupercile fac parte din acest gen trăiesc pe trunchiurile arborilor, uneori la mare înălţime de la sol, cu corpuri fructifere suspendate în consolă, aderând la suport prin piciorul scurt şi gros, prins aproape întotdeauna de pălărie în poziţie excentrică, lamele sunt foarte cărnoase şi destul de rare, la plantele tinere pălăria este catifelată, iar la cele mature este netedă şi lucioasă, carnea este relativ compactă şi în unele cazuri chiar tare. În afară de speciile otrăvitoare există şi unele care sunt perfect comestibile, ca Pleurotus ostreatus, care este cultivată la scară largă;
– Pluteacee (Pluteaceae): această familie cuprinde genurile Pluteus şi Volvariella, este vorba despre ciuperci de dimensiuni mici, cu picior înalt şi pălărie largă, deseori puternic ţuguiată, lamele de culoare albă la maturitate au tendinţa de a deveni rozalii, baza piciorului poate fi acoperită de o volvă subţire şi fragilă. Cresc pe lemn putred sau în soluri foarte bine îngrăşate, puţine specii sunt comestibile, dar nici una nu este otrăvitoare;
– Entolomatacee (Entolomataceae): sunt ciuperci de dimensiuni medii şi mici, rar mai mari, în general de culoare închisă, pălăria este de cele mai multe ori convexă sau în formă de clopot, netedă şi cu dungi, lamele sunt relativ dese, drepte sau încovoiate în jos, sporii sunt poligonali şi de culoare roz, piciorul este cilindric sau puţin bulbos. Cele patru genuri care fac parte din această familie: Eccilia, Entoloma, Leptonia şi Nolanea, întrunesc în jur de o sută de specii, în totalitate necomestibile sau toxice;
– Cortinariacee (Cortinariaceae): este o familie foarte eterogenă care cuperinde ciuperci de forme şi dimensiuni destul de diferite, au aproape întotdeauna piciorul înalt şi cilindric, cu excepţia celor din genul Crepidotus, care nu-l au, şi posedă doar o pălărie asemănătoare cu nişte rinichi, lamele sunt relativ dese, câteodată decurente sau libere. Genul Cortinarius este inconfundabil, cel puţin pentru exemplarele care nu au ajuns la maturitate, prin prezenţa între marginea pălăriei şi picior, a unei cortine vizibile, formată din filamente subţiri, care îi dau un aspect asemănător cu al unui mic păianjen. Pe măsura creşterii, această cortină se desprinde şi formează pe picior un fel de pseudoinel lipicios, sporii au forma foarte variată: sferici, ovali, de culoare brună spre ocru sau ruginiu. Din Familia Cortinariacee fac parte specii care trăiesc aproape în simbioză, cele saprofite sau parazite sunt rare, familia este subînpârţită în 16 genuri cel mai important gen este Cortinarius, cu peste 250 specii, Inocybe, Naucoria, Hebeloma şi Pholiota, ale căror reprezentante sunt în cea mai mare parte necomestibile, otrăvitoare , chiar mortale, puţine sunt comestibile şi de bună calitate;
– Bolbitiacee (Bolbitiaceae): sunt ciuperci de dimensiuni mici, grupate în trei genuri: Bolbitius, Cnocybe şi Agrocybe, care cuprind cam 80 de specii, au o pălărie de formă convexă, ca un clopot, cu suprafaţa netedă, lucioasă şi uscată, deseori dungată, de obicei de culoare deschisă, piciorul este de regulă fragil, înalt şi cilindric, câteodată cu un inel, lamele sunt libere sau lipite, la început de culoare deschisă apoi, o dată cu maturizarea, foarte închise, sporii sunt maronii, de formă ovală sau ca nişte amigdale, sunt saprofite şi trăiesc în solul din păduri, pe frunzele putrede sau pe resturi de lemne. Unele specii sunt comestibile, chiar de bună calitate, altele însă, sunt toxice sau cu efecte halucinogene;
– Paxillacee (Paxillaceae): această familie cuprinde specii puţine care nu sunt comestibile, în unele cazuri au piciorul şi pălăria cu conformaţie normală, în altele sunt prinse în consolă şi nu au pălărie, suprafaţa este catifelată sau cu puf, sporii sunt ovali, de culoare brun-roşcat. În general sunt ciuperci care trăiesc în simbioză, aproape toate sunt toxice, chiar foarte periculoase;
– Agaricacee (Agaricaceae): cuprind doar genul Asgaricus, distingându-se de obicei prin dimensiunile destul de mari, pălăria în mod normal netedă sau solzoasă, este foarte cărnoasă şi cu o bună consistenţă, la început globuloasă apoi, la maturitate, convexă. În primă fază de dezvoltare lamele sunt alb-rozalii, dar la maturitate devin maro-închis, piciorul are un inel membranos, câteodată foarte lat, care atârnă parţial liber, sporii de culoare brună, au forma elipsoidală. În contact cu aerul carnea capătă în multe cazuri o nuanţă gălbuie sau roşcată, deseori are un puternic parfum de anason sau de migdale. Cele mai multe specii sunt comestibile şi încă de calitate bună, puţine fiind cele toxice, Agaricus bisporus cunoscută şi sub numele de Champignon, este foarte apreciată în gastronomie, fiind una dintre cele mai obişnuite ciuperci de cultură;
– Strofariacee (Strophariaceae): sunt ciuperci saprofite de dimensiuni mici sau mijlocii şi destul de înalte, unele au miros neplăcut , pălăria conică sau în formă de clopot, este netedă şi deseori vâscoasă, piciorul este de obicei neted şi fibros, lamele sunt dese lipite sau decurente, de culoare deschisă când ciuperca este tânără, apoi din ce în ce mai închise, sporii sunt netezi, maro-închis şi ovali. Familia cuprinde genurile Hypholoma, Stropharia, Deconica şi Psilocybae. cu circa 40 de specii, dintre care puţine comestibile, multe toxice şi în unele cazuri chiar halucinogene;
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
