Ciupercile sunt organisme fungice care trăiesc într-un mod diferit față de plante și animale. Ciupercile nu sunt capabile să-şi producă propria hrană prin procesul de fotosinteză, așa cum fac plantele, ci sunt organisme heterotrofe, ceea ce înseamnă că se hrănesc prin obținerea substanțelor nutritive de la alte organisme sau prin descompunerea materiei organice. Această descompunere este realizată prin secreția de enzime care descompun compușii organici în substanțe mai simple, pe care ciupercile le absorb și le utilizează pentru a-și hrăni corpul. De asemenea, unele ciuperci pot forma o relație simbiotică cu alte organisme, cum ar fi rădăcinile plantelor, pentru a obține substanțe nutritive și a le oferi în schimb alte beneficii, precum protecție împotriva bolilor sau a stresului.
Ciupercile trebuie să depindă în mod necesar de o sursă de alimentare organică deja existentă pentru că neavând clorofilă sau orice alt fel de pigment fotosintetizator nu se pot dezvolta, sunt legate de plantele verzi sau de cadavrele de animale şi de resturile lăsate de acestea.
Ciupercile saprofite: se dezvoltă pe resturi moarte sau în descompunere ale organismelor vegetale ca: buşteni putreziţi, frunziş din pădure, ramuri sau scoarţă de copac căzute pe pământ, bălegar de la erbivore. Acest fenomen permanent de degradare şi mineralizare a substanţei organice este deosebit de util pentru viaţa pădurilor, deoarece duce la distrugerea rapidă a frunzelor, ramurilor şi a copacilor morţi care astfel ar procova sufocarea unor păduri întregi. Cuvântul “saprofit”, provine de la cuvintele greceşti “sapros” care înseamnă “descompus” şi “phyton” care înseamnă “plantă”.
Ciupercile parazite: acestea trăiesc pe seama unor organisme vegetale vii, în special pe arborii mari, pe care se instalează profitând de răniri accidentale ale acestora, sau sunt transportate prin spori de către insectele consumatoare de lemn care îşi sapă galerii pe sub scoarţa copacilor. Miceliul ciupercilor parazite se strecoară în ţesuturile plantei, cu ajutorul unei specii de gândac ambrosia (Coleoptera: Scolytidae), care raspândesc aceste ciuperci, formând frecvent aglomerări pâsloase şi alburii de hife care sug neâncetat seva plantei, provocându-i o degradare rapidă şi în final moartea. Cuvântul “parazit” provine din limba greacă veche, unde “para-” înseamnă “lângă” sau “alături de”, iar “sitos” înseamnă “hrană”.
Există şi ciuperci parazite ale altor ciuperci, cum este cunoscut cazul speciei Pseudoboletus parasiticus care se dezvolta în exclusivitate numai pe ciuperci din genul Scleroderma. Multe ciuperci parazite sunt capabile să se transforme în adevărate saprofite, cum sunt numeroase specii din familia Poliporaceae, Pleurotus sau Armillaria mellea, care exploatează rapid resursele oferite de gazda lor provocându-le în scurt timp moartea şi apoi continuă să-i utilizeze resturile moarte până la consumarea lor totală.
Ciupercile simbiotice: numeroase ciuperci pentru a se putea dezvolta cum sunt amanitele şi hribii, trebuie să facă în aşa fel încât ca hifele lor să se alăture rădăcinilor plantelor. Când miceliul extinzându-se prin pământ întâlneşte o rădăcină, o înfăşoară complet într-un fel de manşon alb, vizibil cu ochiul liber, sau pătrunde în interiorul său prin filamente miceliare extrem de fine, în acest fel poate extrage din planta-gazdă zaharurile şi celelalte substanţe nutritive care îi sunt necesare pentru propria creştere. Arborele-partener nu pare să sufere din această cauză, ba chiar se consideră că raportul simbiotic cu ciuperca favorizează absorbirea de către aceasta a azotaţilor, a sărurilor de sodiu, potasiu, fosfor, absolut necesare dezvoltării sale corespunzătoare. Se zice că pe solurile sărace în substanţe minerale, copacii trăiesc într-un asemenea raport cu ciupercile care cresc mai viguroşi decât semenii lor care nu beneficiază de simbioză. Cuvântul “simbiotic” provine din limba greacă, unde “syn-” înseamnă “împreună” sau “în asociere” și “bios” înseamnă “viață”. Astfel, cuvântul “simbiotic” se referă la o relație mutual benefică dintre două organisme diferite, care trăiesc împreună și se ajută reciproc.
În unele cazuri arbore-ciupercă este absolut indispensabilă pentru supravieţuirea ambilor parteneri. Embrionii tineri ai orhideelor de exemplu, nu au nici o posibilitate de a folosi procesul de fotosinteză şi pentru a se putea dezvolta trebuie să se hrănească saprofitic cu substanţă organică în descompunere. În acest scop îndată după germinare beneficiază de prezenţa miceliilor care pătrund în rădăcini şi le dau posibilitatea să absoarbă substanţele minerale. O dată cu creşterea, orhideele îşi dezvoltă capacitatea de fotosinteză, ca toate plantele astfel că raportul simbiotic nu mai este necesar. În acest moment ciuperca moare, dar nu înainte de a fi produs numeroşi spori care transportaţi de vînt sau de apă şi vor ataca alţi germeni ale plantei-gazdă.
Ciupercile sunt importante pentru ecosisteme, deoarece contribuie la ciclul de viață al materiei organice, descompunând aceasta în substanțe nutritive care pot fi utilizate de alte organisme. Ele sunt, de asemenea, importante pentru om, fiind utilizate în alimentație și în producția de medicamente, precum și pentru alte scopuri comerciale și industriale.