Alte denumiri: burete domnesc, roiniţă, roniţe, ouşoare, ciuperca lui Cezar, ciuperca regilor, ciuperca împăraţilor, princeps fungorum, ovolo buono, fungo reale.
A fost descrisă pentru prima dată în anul 1772 de micologul italian Giovanni Antonio Scopoli sub numele de Agaricus caesareus apoi a fost redenumit în Amanita caesarea de micologul german Christiaan Hendrik Persoon în anul 1801. De asemenea, ciuperca a fost poreclită și Agaricus aureus în același timp.
Există înregistrări istorice care atestă consumul de Amanita caesarea încă din perioada antichității. În Imperiul Roman, de exemplu, ciuperca era apreciată ca o delicatesă și era inclusă în mesele bogate. A fost menționat în lucrările unor autori romani, precum Plinius cel Bătrân și Columella, care au remarcat gustul său rafinat. În Evul Mediu, Amanita caesarea a continuat să fie apreciată și consumată în regiunile europene. Era considerată o ciupercă prețioasă și era servită în mesele nobililor și clericilor.
În unele culturi tradiționale, Amanita caesarea a fost folosită și în scopuri medicinale. De exemplu, în tradiția populară a medicinei chineze, ciuperca era considerată benefică pentru stimularea sistemului imunitar și pentru susținerea sănătății generale. Astăzi, Amanita caesarea este apreciată în bucătăria gourmet și este considerată una dintre cele mai delicioase ciuperci comestibile. Este folosită în preparate culinare rafinate, cum ar fi sosuri, paste, risotto și diverse mâncăruri cu ciuperci.
În stadiul iniţial de dezvoltare această ciupercă pare un ou mic din cauza volvei membranoase şi elastice care o înfăşoară complet, în secţiune longitudinală se pot distinge pălăria şi piciorul de culoare galbenă, asemănătoare gălbenuşului de ou.
Volva se rupe apoi în partea superioară şi ovulul începe să crească.
Pălăria este la început globuloasă, apoi convexă şi la maturitate deplină complet plată şi uneori uşor concavă, marginea este prevăzută cu nervuri, diametrul este de 6-15 cm, portocalie.
Cuticula este netedă, lucioasă, puţin lipicioasă şi se poate desprinde cu uşurinţă de pălărie.
Piciorul este cilindric uşor umflat cu baza înfăşurată în volva scorţoasă, cărnoasă şi cu numeroşi lobi pe margini, înălţimea este de 8-15 cm, de culoare galbenă.
Lamele sunt dese, foarte înalte, cu marginea puţin pufoasă, de culoare galben-deschis, apoi galben-intens.
Pe partea superioară a piciorului se află un inel lat, membranos şi liber în partea inferioară, ca o volvă albă bine dezvoltată, cu suprafaţa uşor striată de aceeaşi culoare cu piciorul.
Carnea este foarte fragedă, cu gust şi miros slab.
Variabilitate: coloritul pălăriei este portocaliu, tinzând uneori spre roşu sau galben în nuanţe mai mult sau mai puţin deschise. Rareori, pe cuticulă rămân resturi de volva ca nişte solzi plaţi. Carnea este albă cu excepţia zonei de sub cuticulă pălăriei, unde capătă o culoare galbenă evidentă. Ciuperca bătrână are un miros neplăcut de ou clocit.
Habitat: se dezvoltă în locuri calde şi destul de uscate, în special pe soluri acide, nisipoase şi cu pietriş mărunt, în pădurile de foioase, sub stejari şi castani, atât la munte cât şi la câmpie, în lunile iunie-octombrie, rar întâlnită.
Specii asemănătoare: inconfundabilă în stadiul adult, dar poate fi confundată cu alte Amanite în stadiul iniţial, când se aseamănă cu un ou mic, şi anume cu Amanita muscaria (specie toxică conţine acid ibotenic) dar mai mult cu Amanita aureola- otrăvitoare, ambele au întotdeauna piciorul şi lamele albe.
Sinonime: Agaricus caesareus, Agaricus aurantiacus, Agaricus aureus, Agaricus aurantia, Fungus caesareus, Venenarius caesareus.
Comestibilitate: excelentă, este considerată drept una dintre cele mai gustoase ciuperci, când este tânără complet înfăşurată în volvă se pretează foarte bine consumării crudă în salată alături de ulei, lamâie, sare, piper, când este matură poate fi preparată la grătar sau în tigaie.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
