Sinonime: Polyporus berkeleyi, Grifola berkeleyi.
Specia a fost colectată inițial din Carolina de Nord și trimisă în Europa în colecția renumitului micolog englez Miles Joseph Berkeley. Gigantul a fost analizat și descris oficial pentru prima dată în anul 1851 de către „părintele micologiei moderne”, suedezul Elias Magnus Fries, care a numit-o Polyporus berkeleyi.
Corpul fructifer: se dezvoltă sub forma unei rozete masive, neregulate și spectaculoase, alcătuită din mai multe pălării imbricate (suprapuse), dispuse în spirală sau evantai, care pornesc dintr-o bază unică și ghemuită. La maturitate, întreaga tufă atinge în mod frecvent 20–50 cm în diametru, însă specia este renumită pentru exemplarele record care pot măsura până la 90–100 cm și pot cântări peste 15–30 kg.
Pălăria: evantaiele individuale măsoară între 6 și 25 cm lățime, fiind în formă de rinichi sau neregulate. Marginile sunt ondulate, relativ groase la început și mai subțiri la maturitate.
Cuticula: este uscată, fin catifelată în tinerețe, devenind pieloasă odată cu vârsta. Prezintă un aspect ușor zbârcit radial și zone concentrice discrete, dar nu are benzi închise la culoare.
Culoarea: coloritul general este foarte pal, șters și luminos. În stadiu tânăr este alb-crem, fildeș sau gălbui-izabel, căpătând nuanțe ușor bej, tăbăcite sau maronii deschis abia la bătrânețe. Marginea în creștere poate prinde reflexe gălbui dacă este presată.
Porii (Himenoforul): suprafața inferioară este albă până la crem-gălbuie. Porii sunt rotunzi în stadiu tânăr (1-2 per mm), devenind rapid mari, unghiulari, neregulați și rupți la maturitate. Tuburile sunt destul de superficiale (sub 1 cm adâncime) și coboară lung pe picior. Important: porii nu își schimbă culoarea la atingere (nu devin negri sau roșii).
Piciorul: este scurt, masiv (4–10 cm lungime și 3–5 cm grosime), de regulă excentric sau lateral, destul de greu definit deoarece se contopește cu baza pălăriilor și cu porii decurenți. Este extrem de dur, fibros și tenace.
Carnea: este albă, groasă (până la 3 cm grosime), densă și fermă. Nu își schimbă culoarea (nu se oxidează) absolut deloc în contact cu aerul după ce este tăiată sau ruptă.
Sporii: sunt microscopici, aproape sferici (globuloși), de 7–9 x 6–8 μm, hialini (transparenți), decorați cu creste și țepi proeminenți, puternic amiloizi (reacționează în reactivul Melzer, colorându-se în albastru-închis/negru). Pulberea de spori este albă.
Variabilitate: pe măsură ce ciuperca înaintează în vârstă, aspectul fin-catifelat al cuticulei se pierde, pălăriile devenind rigide și aspre. Culorile se închid discret de la albicios spre maroniu-gălbui. Cele mai dramatice schimbări au loc la nivelul porilor (care se lărgesc și devin labirintici) și al cărnii (care își pierde flexibilitatea).
Habitat: Este o specie parazită și saprofită. Crește exclusiv la baza sau pe rădăcinile arborilor de foioase, manifestând o preferință absolută pentru stejarii bătrâni, și mult mai rar pe arțar, castan sau fag. Provoacă o boală distructivă numită putregaiul alb al bazei trunchiului. Apare din vară până în toamnă, fiind extrem de comună în estul Americii de Nord și Asia, dar de o raritate extremă în Europa.
Specii asemănătoare: Bondarzewia mesenterica, seamănă perfect ca structură, dar crește strict pe conifere (brad, molid) în păduri montane. Are pălării mult mai închise la culoare (brun, cafeniu) și benzi concentrice maro-închis extrem de pronunțate. Meripilus giganteus (buretele ursului), formează rozete la fel de mari pe foioase, însă carnea și porii săi se înnegresc intens și rapid la cel mai mic stadiu de atingere, tăiere sau zgâriere. Grifola frondosa (foalele vacii, Maitake), crește tot la baza stejarilor, dar rozeta ei este formată dintr-o aglomerare mult mai deasă de pălării mici, înguste, subțiri (ca niște frunze) și mult mai închise la culoare (gri-cenușiu).
Interes gastonomic: Este clasificată drept comestibilă, dar cu valoare gastronomică limitată și strict condiționată de vârstă. În stadiu tânăr, gustul este blând, iar mirosul este discret, plăcut. Doar marginile exterioare ale pălăriilor (care se taie foarte ușor cu cuțitul, fiind moi și elastice) sunt bune pentru consum. La maturitate, devine extrem de lemnoasă, amară, iute și complet indigestă, putând provoca deranjamente gastrointestinale severe dacă este consumată.
Mod de gătire: înainte de a fi gătită, ciuperca curățată și tăiată felii trebuie blanșată (fiertă în apă cu puțină sare timp de 10-15 minute). Acest pas elimină complet iuțeala naturală sau potențialul gust astringent și înmoaie fibrele. După fierbere, apa se aruncă obligatoriu, iar feliile se scurg bine. Feliile fierte pot fi trecute prin ou și pesmet (sau făină) și prăjite în ulei încins, obținându-se o textură care amintește de șnițelul din piept de pui, ideal de servit lângă o mămăligă caldă. Partea mai elastică dinspre interiorul pălăriilor tinere se usucă complet și se macină într-o râșniță, pudra fiind ideală pentru a da consistență și o aromă adâncă de pădure sosurilor și supelor-cremă.
