Alte denumiri: burete țepos, spiny puffball, spring puffball.
Sinonime: Utraria echinata, Lycoperdon hoylei, Lycoperdon gemmatum var. echinatum.
Este o ciupercă saprofită din încrengătura Basidiomycota, familia Agaricaceae, și genul Lycoperdon. Are o importanță ecologică, contribuind la descompunerea materialului organic în habitatul său natural. Ciuperca a fost descrisă pentru prima dată de micologul Christian Hendrik Persoon în 1797. De-a lungul timpului, a fost supusă unor revizuiri taxonomice. Elias Magnus Fries a redus-o la o varietate a speciei Lycoperdon gemmatum (acum cunoscută ca Lycoperdon perlatum). În 1879, Charles Horton Peck a readus Lycoperdon echinatum la statutul de specie distinctă datorită caracteristicilor sale unice.
Numele de gen “Lycoperdon” provine din cuvintele grecești „lykos” care înseamnă „lup” și „perdón” care se traduce prin „burete” sau „ciupercă”. Epitetul specific “echinatum” provine din cuvântul latin „echinus”, care înseamnă „echin” sau „spinos”, și este folosit pentru a descrie caracteristicile externe ale ciupercii. Acest nume face referire la aspectul său acoperit cu țepi sau spini, care este o trăsătură distinctivă a speciei.
Aparatul fructifer: este rotund sau ușor ovoid, având o grosime de aproximativ 3-6 cm și o înălțime maximă de 7 cm. În stadiul tânăr, acest corp este acoperit de un strat dens de țepi (aculei) moi, care măsoară între 3 și 4 mm în lungime și se reunesc la vârf în grupuri de trei sau patru, formând structuri de tip piramidal ( dând ciupercii un aspect zburlit). Acești țepi au inițial o culoare albicioasă, dar devin gri-maroniu până la brun odată cu maturizarea. Cu timpul, țepii cad, lăsând o textură reticulată pe suprafață. Pe măsură ce se dezvoltă, stratul exterior al ciupercii devine mai pergamentos. În interior, carnea, numită gleba, trece de la o culoare albă la nuanțe de albastru-violet, iar în final devine brun-purpuriu. Odată ce ciuperca ajunge la maturitate, gleba se descompune într-o pulbere de spori. În partea centrală a corpului fructifer se formează un orificiu, permițând sporilor să fie eliberați în aer atunci când ciuperca este apăsată sau agitată, facilitând răspândirea lor de către vânt.
Piciorul: este de fapt o extensie mică, asemănătoare unui trunchi scurt și bont, sau uneori doar o subțiere ușoară la bază. Această „prelungire” nu este un picior adevărat ca la alte specii de ciuperci, ci este mai degrabă o bază care o fixează de sol prin intermediul hifelor subțiri rizomorfe, care se întind în pământ. Aceste hife oferă stabilitate și ancorare pentru ciupercă. De asemenea, partea inferioară prezintă țepi mai rari și mai scurți decât cei de pe partea superioară a corpului fructifer, iar coloritul acestei secțiuni este mai deschis. Această adaptare îi permite ciupercii să fie bine camuflată și să se fixeze eficient în substrat.
Carnea: este fermă și compactă la exemplarele tinere, având o culoare albă la început. Cu timpul, însă, gleba își schimbă treptat culoarea, începând din centru. Devine mai întâi albastru-violet, apoi se transformă în brun-purpurie și capătă o consistență prăfoasă, deoarece sporii ajung la maturitate și se pregătesc pentru eliberare. Mirosul este foarte slab și aproape insesizabil, iar gustul tinerelor exemplare este plăcut.
Sporii: sunt sferici, brun-bălbui și fin țepoși. Mărimea lor este de 4,5 x 5,5 microni. Pulberea lor este brun-purpuriu-închis.
Variabilitate: culoarea aparatului fructifer variază între alburiu şi brun-deschis. Gleba este, la început, albă şi compactă, devenind apoi, brun-roşcată şi prăfoasă.
Habitat: este o ciupercă care preferă umbra și umiditatea solului, fiind adesea observată printre frunzele căzute sau în locuri bine protejate de vegetația deasă. Se găsește de la câmpie până în zonele montane, preferând solurile calcaroase și/sau humusul bogat. Este întâlnită frecvent în pădurile de foioase, în special sub arborii de fag și în zonele cu tufișuri dense. Ciuperca poate apărea solitară sau în grupuri mici, începând să se dezvolte la sfârșitul primăverii, din iunie sau iulie, și persistând până la sfârșitul toamnei, în octombrie sau noiembrie, în funcție de condițiile climatice.
Specii asemănătoare: Lycoperdon pulcherrimum (long spined puffball- țepii sunt mai robusti și mai rezistenți, păstrându-și culoarea inițială albicioasă chiar și la maturitate, fără a deveni maronii. Suprafața corpului fructifer sub țepi este netedă și fără granulații, ceea ce îi conferă un aspect mai uniform atunci când țepii cad), Lycoperdon compactum, Lycoperdon pratense (pufoaie- prezintă țepi moi destul de pronunțați de 0,5- 1mm), Lycoperdon nigrescens.
Interes alimentar: este comestibil atâta timp cât gleba este complet albă. Totuși, din cauza dimensiunilor mai mici comparativ cu alte specii din același gen, nu este la fel de abundent și popular. Prepararea lui necesită atenție, deoarece, dacă este fiert, devine vâscos. Este recomandat să se îndepărteze cuticula, care are o textură tare și pieloasă, înainte de gătire. De asemenea, ciuperca nu ar trebui să fie spălată, deoarece interiorul ei se comportă ca un burete, absorbind apă și compromițând astfel procesul de gătire.
Ciuperca era folosită în medicina tradițională, în special, praful obținut din carnea sa, uscată în stadiu tânăr, a fost utilizat ca un remediu antihemoragic și antiseptic. Aceasta se practica mai ales în mediile rurale, unde oamenii valorificau ciupercile nu doar pentru consum, ci și pentru proprietățile lor terapeutice.
