Alte denumiri: bovistă uriașă, ciupercă uriașă, pufă albă uriașă, giant puffball.
Sinonime: Lycoperdon giganteum, Bovista gigantea, Langermannia gigantea, Globaria gigantea.
Calvatia gigantea este o ciupercă mare, saprofită, aparținând încrengăturii Basidiomycota, familiei Agaricaceae și genului Calvatia. Această ciupercă este apreciată pentru dimensiunea sa impresionantă și pentru faptul că este comestibilă atunci când este tânără și proaspătă. Specia a fost descrisă pentru prima dată de August Batsch în anul 1786 sub denumirea de Bovista gigantea. Batsch a fost un botanist și micolog german care a studiat și descris mai multe specii de ciuperci în acea perioadă. În 1904, micologul american Curtis Gates Lloyd a redenumit ciuperca în Calvatia gigantea, numele sub care este cunoscută și astăzi. De asemenea, ciuperca a fost clasificată sub sinonomul Bovista gigantea de Samuel Frederick Gray în 1821, în încercarea de a organiza clasificările micologice ale vremii.
Corpul fructifer: are o grosime impresionantă, variind între 10 și 50 cm, putând ajunge chiar și până la 120 cm, iar greutatea poate depăși 20 kg, ceea ce face ca această ciupercă să fie una dintre cele mai mari ciuperci cunoscute. Este în general sferic până la elipsoidal sau ușor deformat, iar aceste forme se pot modifica ușor odată cu creșterea și maturarea. Către bază, suprafața poate fi ușor ridată și prezintă un mic peduncul. Acest peduncul este înconjurat de cordoane miceliare rizoide, care fixează corpul fructifer de substrat, permițându-i să rămână stabil pe sol.
Stratul exterior (exoperidium): este inițial de culoare albă, trece printr-o gamă de culori pe măsură ce ciuperca se maturizează: alb-gălbui, galben-verzui și, în final, maroniu. Suprafața este netedă și tare, având un aspect asemănător pielii. Acest strat se desprinde relativ ușor de pe ciupercă pe măsură ce îmbătrânește. La maturitate, exoperidiul se despică neregulat, eliberând astfel sporii aflați în interior. Această deschidere permite dispersarea sporilor, care sunt purtați de vânt pentru a asigura reproducerea.
Carnea (gleba): când este tânără, este albă, fermă și compactă, având o consistență fină, plăcută la atingere. Are un ușor miros de ciuperci, proaspăt și pământiu, și un gust considerat plăcut, moment în care ciuperca este comestibilă și apreciată pentru valoarea sa culinară. Pe măsură ce ciuperca îmbătrânește, carnea începe să capete nuanțe de gălbui, ajungând la un verde măsliniu și devine mai puțin densă. Carnea devine mai apoasă și spongioasă, pierzându-și fermitatea caracteristică stadiului tânăr. În acest stadiu, mirosul devine neplăcut, dobândind o tentă urinoasă, ceea ce indică faptul că ciuperca nu mai este bună pentru consum. În ultimele etape ale maturizării, gleba se descompune complet și se transformă într-un praf fin de culoare maronie. Acest praf este alcătuit din sporii ciupercii, care sunt eliberați în mediul înconjurător atunci când corpul fructifer se fisurează, asigurând astfel reproducerea.
Sporii: sunt netezi, rotunzi și prezintă un mic vârf pe suprafață. Sunt foarte mici, având dimensiuni de 3,5 până la 5 microni, ceea ce îi face să fie aproape invizibili cu ochiul liber. Pulberea lor este de culoare brun intens. Ciuperca poate produce un număr extraordinar de spori, estimat la până la 7 miliarde per corp fructifer, asigurând astfel o răspândire eficientă.
Variabilitate: coloritul aparatului fructifer variază de la alb cu nuanțe roz la maroniu. Gleba este la început albă și compactă apoi măslinie și moale iar la sfârșitul perioadei de maturizare brună și prăfoasă.
Habitat: crește în mod caracteristic în grupuri mici sau în formă de cercuri vrăjitorești, deși poate apărea și solitar. Această formă de creștere în cercuri este tipică unor specii de ciuperci și poate fi explicată prin extinderea radială a miceliului subteran, care duce la apariția fructificațiilor într-un cerc. Este întâlnită în grădini, pajiști, pășuni și livezi, dar poate apărea și în poieni de foioase sau la marginea pădurilor, unde beneficiază de o combinație de soare și umiditate. Perioada sa favorită de dezvoltare este din iunie până în octombrie, în funcție de condițiile locale de umiditate și temperatură.
Specii asemănătoare: Lycoperdon mammiforme, Mycenastrum corium, Bovista plumbea (bășice cenușii), Lycoperdon utriforme (buretele iepurilor), Scleroderma citrinum (buretele cerbilor).
Interes alimentar: este considerată comestibilă și delicată atâta timp cât gleba sa este albă, iar carnea fermă. Pe măsură ce ciuperca se maturizează și își schimbă culoarea, devine necomestibilă. Înainte de gătit, cuticula exterioară, de textură tare și asemănătoare pielii, trebuie îndepărtată (aceasta se desprinde cu ușurință). De asemenea, ciuperca nu trebuie spălată, deoarece, având o structură spongioasă, va absorbi apa și va compromite textura preparatului. Ciuperca nu se potrivește pentru fierbere, deoarece devine vâscoasă. În schimb, este excelentă pentru grătar, prăjire, mai ales ca șnițel pane, adăugată în omlete, sau în diverse mâncăruri.
În trecut, pulberea de spori sau carnea uscată a buretelui era folosită pentru a opri sângerările și a preveni infecțiile, în special în mediul rural. Aplicarea prafului pe răni ajuta la coagularea sângelui și la dezinfectarea zonei afectate. O bucată din această ciupercă, odată aprinsă, arde lent și degajă mult fum, ceea ce o face utilă în apicultură. Fumul este folosit de apicultori pentru a calma albinele în timpul lucrului la stup, facilitând manipularea acestora.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
