Alte denumiri: pitoance de brad, bureţi pietroşi, hrib roşcat, bay bolete, boleto baio.
Sinonime: Boletus badius, Boletus edulis var. badius, Boletus aestivalis var. badius, Boletus castaneus var. badius, Rostkovites badia, Viscipellis badia, Ixocomus badius, Suillus badius, Xerocomus badius.
Ciuperca Imleria badia a fost denumită pentru prima dată ca Boletus castaneus var. badius de către botanistul suedez Elias Magnus Fries în 1818. Ulterior, în 1828, Fries a redenumit-o ca fiind o varietate a speciei Boletus castaneus. Apoi, în lucrarea sa din 1832, “Elenchus Fungorum”, Fries i-a atribuit statutul distinct de specie. De-a lungul istoriei sale taxonomice, ciuperca a fost transferată la mai multe genuri de către alți micologi. Petter Karsten a plasat-o în genul Rostkovites în 1881, Lucien Quélet în genurile Viscipellis și Ixocomus în 1886 și respectiv 1888, Otto Kuntze în genul Suillus în 1898, iar Edouard-Jean Gilbert în genul Xerocomus în 1931. Există divergențe de opinii în rândul micologilor cu privire la clasificarea corectă a acestei ciuperci. Unele surse încă o menționează ca fiind în genul Xerocomus, în timp ce altele o plasează în genul Imleria. În 2014, micologul italian Alfredo Vizzini a creat genul Imleria pentru a desemna această specie în mod distinct.
Termenul “Imleria” este derivat din cuvântul latin “imber”, care înseamnă “ploaie”. Acest nume a fost ales pentru a sublinia caracteristica ciupercii de a deveni unsuroasă la umezeală, asocieri fiind făcute între picături de ploaie și aspectul ciupercii. Cuvântul “badia” provine tot din latină și se traduce ca “maro castaniu”. Acest nume face referire la culoarea caracteristică a pălăriei ciupercii Imleria badia, care este maro de ciocolată sau maro castaniu. Denumirea Imleria badia sugerează o ciupercă care prezintă o pălărie maro de ciocolată și care poate deveni unsuroasă la umezeală, aspect asemănător picăturilor de ploaie.
Pălăria: are un diametru de 5-15 (20) cm și este destul de cărnoasă și consistentă. La început, are forma semisferică, apoi devine convexă sau aproape netedă. Marginea pălăriei poate fi inițial răsfrântă în jos spre picior, dar mai târziu devine aplatizată și, uneori, ușor îndoită în sus. Cuticula este de culoare castanie sau maro de ciocolată, iar în unele cazuri poate fi chiar negricioasă. La atingere, suprafața pălăriei poate fi catifelată și la umezeală devine ușor unsuroasă.
Tuburile și porii: Tuburile sunt de dimensiuni diferite, aderente la picior. La început, sunt albe, apoi devin galbene și în final galben-verzuie. Porii sunt mici și unghiulari. Stratul poros de sub pălărie este albicios până gălbui și, atunci când este atins, se colorează rapid în albastru închis.
Carnea: este tare și compactă, având o consistență fermă. Culoarea cărnii este albă, dar poate prezenta pete gălbuie răspândite neregulat, în special sub pălărie și la picior, care pot varia în intensitate. Atunci când este lezată, carnea se decolorează repede într-un ton bleumarin, mai ales sub tubulețe. Baza piciorului are aceeași culoare ca și pălăria. Mirosul cărnii este fructuos, unii o descriu ca având un miros “de pădure”, iar gustul este foarte plăcut și puternic fungid, specific ciupercilor.
Spori: sunt netezi și au o formă fusiformă. Dimensiunile sporilor sunt în general cuprinse între 13 și 14,5 microni în lungime și 4-5 microni în lățime. Culoarea sporilor este descrisă ca fiind galbenă ca mierea sau maro-deschis.
Piciorul: are o înălțime cuprinsă între 6 și 12 centimetri și o lățime între 1,5 și 5 centimetri. Este cilindric, uneori ușor bulbos (mai gros în partea de jos), și are o consistență tare și cărnoasă. Suprafața piciorului este fin fibroasă și poate prezenta dungi subțiri, de culoare slab roșiatică, pe un fond de culoare similară cojii de alună.
Habitat: ciuperca se dezvoltă în principal în păduri de conifere, sub molizi și larici, și mai rar în pădurile de foioase. De asemenea, poate fi găsită sub fagi și stejari, precum și sub castani comestibili în zonele mai calde. Această ciupercă formează simbioză cu arborii specifici prin formarea de micorize pe rădăcinile acestora. Sezonul principal este de la sfârșitul lui august până în noiembrie, înainte de primul ger.
Specii asemănătoare: Tylopilus felleus (sau fierea pădurii- are un gust amar, se distinge prin tubulețe care devin roz în timp, precum și prin prezența unei rețele maro pe picior), Boletus erythropus și Boletus luridus (ceste specii au pori roșii și nu ar trebui consumate, deoarece pot fi toxice).
Interes gastronomic: pot fi pregătiți în diverse feluri culinare pentru a valorifica gustul lor dominant, dar plăcut de ciuperci. Exemplarele mai tinere sunt cele mai recomandate pentru consum. Acestea pot fi consumate crude (doar ciuperci tinere), prăjite în unt sau utilizate în rețete cu carne sau pește. De asemenea, pot fi congelate, uscate sau murate în oțet de cidru, vin sau ulei de măsline extravirgin și ulterior utilizate în sosuri sau supe. De asemenea, în urma tăierii sau lezării, carnea acestuia se poate decolora în albastru-violet, dar această decolorare dispare în timpul procesului de gătire.
Studiile au identificat prezența mai multor compuși indol în corpul de fructe al ciupercii, cum ar fi triptofanul, triptamina, serotonină, sulfatul de chinurenină și acidul chinurenic. Procesul de gătit poate afecta conținutul și compoziția acestor compuși. Ciuperca conține compusul numit teanină, care este un aminoacid și un analog al acidului glutamic găsit în ceaiul verde. Ciupercile pot fi utilizate pentru a obține coloranți. În funcție de mordentul (substanța utilizată pentru fixarea culorii) utilizat, se pot obține culori variate, cum ar fi galben, portocaliu, auriu și verde-maro. După dezastrul de la Cernobîl, s-a constatat că ciupercile bioacumulează cesiu radioactiv (137Cs). Aceasta se datorează prezenței unui pigment maro numit norbadionă A, care are capacitatea de a se lega de cesiu. Se consideră că ciuperca ar putea fi utilizată în procesul de bioremediere pentru a curăța zonele contaminate.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
