Alte denumiri: bureţi gălbiori, bureţi galbeni, ciuciuleţi gălbiori, gălbenele, unghia caprei, dureţi, ciga mică, urechiuşe, gălbiori, gălbenel, golden chanterelle, girolle.
Ciuperca a fost descrisă pentru prima dată de biologul suedez Carl Linné în anul 1753 sub denumirea de Agaricus cantharellus. Numele de gen “Cantharellus” provine din cuvântul latin “cantharus” care însemnă “cupă, pocal sau potir”. Epitetul specific “cibarius” provine din cuvântul latin “cibus” şi înseamnă “aliment”, “culinar” sau “mâncare” cu referire la faptul că ciuperca este comestibilă din punct de vedere gastronomic.
Sinonime: Merulius cantharellus, Agaricus cantharellus, Cantharellus vulgaris, Merulius cibarius, Cantharellus rufipes, Cantharellus amethysteus, Craterellus amethysteus, Craterellus cibarius.
Pălăria: la început este convexă, după care se aplatizează cu margini răsfrânte în jos iar în final devine sub formă de pâlnie adâncită cu marginile încreţite şi uneori crăpate. Suprafaţa este deseori inegală, netedă şi fără luciu. Are în diametru 2-12 cm. Culoarea variază de la galben-deschis la galben-auriu şi câteodată portocaliu.
Pseudolamele (tuburile sporifere sau stinghii): sunt ca nişte cute şerpuite bifurcate şi ieşite în afară adânc prelungite pe picior. Sunt de culoarea pălăriei.
Carnea: este tare, fibroasă, compactă, palid gălbuie sub cuticula pălăriei, miros plăcut de caisă coaptă, gust uşor iute sau piperat în stare crudă care uneori poate da senzaţia de amar în gură. În secţiune carnea este galbenă la margine şi albicioasă în mijloc. Aproape niciodată carnea nu este năpădită de viermi sau melci deoarece ciuperca conţine o substanţă numită hinomannoza. Aceasta este o substanţă naturală care nu provoacă efecte secundare dar care distruge paraziţii şi ouale lor.
Piciorul: este robust, tare, neted, îngustat spre bază, are 3-8 cm lungime şi 0,7-2 cm grosime. Iniţial este plin şi cărnos iar la bătrâneţe devine gol în interior.
Sporii: sunt hialini, elipsoidali, netezi, au o mărime de 8-11 x 5-7 microni, pulberea lor este slab gălbuie. Carnea ciupercii se colorează în gri-violet cu fenol, în gri-albăstrui cu sulfat de fier.
Perioada de creştere: creşte pe solurile acide ale pădurilor de foioase sub fagi, stejari, în păduri de conifere, deseori pe muşchi, pe frunzişul putred, din luna mai până în luna octombrie chiar noiembrie. Este o specie des întâlnită, creşte în pâlcuri, uneori de numeroase exemplare, deseori se ascunde sub frunze şi ace de conifere, formează micorize pe rădăcinile arborilor. Iubesc soarele şi astfel se găsesc în zonele deschise din pădure, dacă găsiţi o ciupercă cu siguranţă veţi găsi mai multe pot fi sub frunzele căzute.
Specii asemănătoare: specia otrăvitoare Omphalotus olearis (buricul măslinului), cu speciile comestibile Cantharellus friesii (ciuciuleţi portocalii), Craterellus tubaeformis (gălbiori iernatici sau trompeta căprioarei), Hygrophoropsis aurantiaca (gălbiori falşi), Cantharellus pallens, Cantharellus ferruginascens, Cantharellus cinnabarinus (este de culoare roşie), Cantharellus subpruinosus .
Interes gastronomic: este o ciupercă comestibilă excelentă şi se pretează la orice mod de preparare. Poate fi găsită în magazine sub formă proaspătă, congelată, uscată şi la conserve. Conţine antioxidanţi de tip beta-caroten, keto-carotenoida canthaxanthină, conţine şi vitamina D, B, A, minerale: fier, cupru, potasiu. Ergosterolul pe care îl conţine acţionează asupra enzimelor hepatice. Are acţiune antitumorală, imunostimulatoare util în cazul bolilor inflamatorii. În ţările asiatice ciuperca este folosită în corectarea vederii şi tratamentul hemeralopiei (orbul găinii).A nu se consuma exagerat deoarece ciuperca se digeră greu şi poate provoca simptome de natură gastrointestinală. După o fierbere de 5-10 minute ciupercile se gătesc sub formă de ciulama, garnitură la friptură, condiment pentru paste şi pilaf, adăugaţi la zacuscă. Pot fi opăriţi şi congelaţi dar nu pot fi uscaţi deoarece capătă un gust amar şi după ce sunt înmuiaţi în apă devin duri şi gumoşi.
