Amprenta de spori este una dintre cele mai simple și utile metode folosite în micologie pentru identificarea ciupercilor. Cu ajutorul ei putem afla culoarea sporilor, un indiciu extrem de important care, alături de formă, miros și habitat, ajută la diferențierea speciilor comestibile de cele toxice. Este o metodă ușoară, sigură și accesibilă oricui, perfectă atât pentru începători, cât și pentru pasionați.
Sporii sunt particule microscopice prin care ciupercile se înmulțesc, iar aceștia se găsesc pe lamelele sau porii de sub pălărie. Atunci când o pălărie de ciupercă este așezată pe o suprafață, sporii cad natural și formează un desen vizibil, numit amprentă de spori. Culoarea acestei amprente este o caracteristică esențială în recunoașterea speciilor, putând varia de la alb, crem sau galben, până la roz, maro, violet ori negru.
Pentru realizarea unei amprente de spori este necesară o ciupercă proaspăt culeasă, ajunsă la maturitate, cu pălăria complet deschisă. Se mai folosesc o foaie de hârtie albă și una neagră sau o bucată de folie de aluminiu, un cuțit sterilizat pentru desprinderea piciorului, precum și un bol sau un pahar pentru acoperire. La început, piciorul ciupercii se taie cât mai aproape de pălărie, pentru ca aceasta să poată sta perfect plat. Este important ca suprafața ciupercii să fie uscată, deoarece umezeala în exces poate afecta claritatea amprentei.
Pălăria se așază cu lamelele în jos pe hârtie, iar dacă nu se cunoaște culoarea sporilor, se recomandă folosirea simultană a hârtiei albe și negre, pentru a obține un contrast bun indiferent de nuanță. După așezare, pălăria se acoperă cu un bol sau un pahar, pentru a preveni curenții de aer și pentru a menține un nivel optim de umiditate. Dacă ciuperca este foarte uscată, se poate adăuga o picătură mică de apă pe partea superioară a pălăriei. Ciuperca se lasă nemișcată timp de șase până la douăsprezece ore sau chiar peste noapte.
După îndepărtarea atentă a bolului și a pălăriei, pe hârtie va rămâne un desen fin realizat din spori. Această amprentă trebuie analizată cu atenție, notându-se culoarea și modelul rezultat. În combinație cu alte caracteristici ale ciupercii, precum forma pălăriei, mirosul sau mediul în care a crescut, amprenta de spori contribuie decisiv la identificarea corectă a speciei.
Amprenta de spori poate fi păstrată pentru studiu sau colecție prin pulverizarea unui strat foarte subțire de fixativ, de la aproximativ treizeci de centimetri distanță. Totuși, este extrem de important de reținut că această metodă este doar un ajutor în procesul de identificare. Consumul ciupercilor sălbatice nu trebuie făcut niciodată doar pe baza amprentei de spori, ci numai după consultarea unor ghiduri de specialitate și, de preferat, a unui expert.
În timp ce amprenta de spori se obține foarte ușor la ciupercile cu pălărie și lamele, în cazul iascăi, adică al ciupercilor lemnoase care cresc pe trunchiurile copacilor, lucrurile sunt puțin diferite. Iasca nu are lamele, ci pori foarte fini pe partea inferioară, iar textura ei este mult mai tare. Tocmai de aceea, realizarea unei amprente de spori necesită mai multă răbdare și un exemplar cât mai proaspăt.
Pentru început, dacă iasca este mare și fixată de copac, se taie cu grijă o bucată care să includă clar partea cu porii. Acea zonă este cea care eliberează sporii. Bucata de iască se așază apoi cu porii în jos pe o folie de aluminiu, care este ideală pentru acest tip de amprentă deoarece permite observarea clară a sporilor, indiferent de culoarea lor. Deasupra se pune un pahar sau un bol, pentru a proteja zona de curenții de aer și pentru a menține o ușoară umiditate.
Spre deosebire de ciupercile obișnuite, iasca are nevoie de mai mult timp pentru a lăsa o amprentă vizibilă. De regulă, este necesar un interval de 12 până la 24 de ore, uneori chiar mai mult. După această perioadă, bucata de iască se ridică ușor, iar pe folie poate fi observat un strat foarte fin de pulbere, aceasta este amprenta de spori. De cele mai multe ori, sporii iascăi au nuanțe deschise, albicioase, crem sau gălbui, iar modelul nu este desenat în linii, ca la ciupercile cu lamele, ci apare ca o peliculă uniformă.
Este important de știut că nu toate exemplarele de iască lasă amprentă. Dacă este prea bătrână sau complet uscată, sporii nu mai sunt eliberați. De asemenea, unele exemplare sunt pur și simplu într-o perioadă de repaus biologic. Sporii nu se produc continuu, ci în anumite etape, de obicei când condițiile de mediu sunt favorabile: umiditate bună, temperatură potrivită și lumină redusă. Dacă lipsesc aceste condiții, iasca poate să nu lase amprentă, chiar dacă este relativ tânără.
Chiar dacă amprenta este mai discretă decât în cazul altor ciuperci, ea rămâne utilă pentru studiu și identificare științifică. La fel ca în toate cazurile, amprenta de spori este doar o piesă din puzzle-ul identificării și nu trebuie folosită niciodată singură pentru a decide consumul unei ciuperci. În felul acesta, chiar și o iască aparent rigidă și tăcută ne poate dezvălui, cu puțină răbdare, o parte din povestea ei ascunsă.
Amprenta de spori este un experiment simplu, fascinant și educativ, care îmbină observarea atentă a naturii cu descoperirea științifică, fiind o metodă ideală pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine lumea ciupercilor.
Ce putem face cu sporii obținuți?
Teoretic, sporii sunt „semințele” ciupercii și, în condiții ideale, pot fi folosiți pentru a obține ciuperci noi. În practică, lucrurile sunt mult mai complicate. Sporii nu pot fi presărați pur și simplu în pământ. Pentru cultivare, sporii trebuie să fie puși pe medii sterile speciale, unde pot germina și forma miceliul, rețeaua albă de „rădăcini” a ciupercii. Miceliul se mută apoi pe substraturi potrivite: paie, rumeguș sau alte materiale, pentru a produce corpuri fructifere. Fără sterilizare, majoritatea culturilor eșuează, pentru că bacteriile și mucegaiurile câștigă întotdeauna lupta împotriva sporilor. Din acest motiv, majoritatea cultivatorilor nu pornesc direct din spori. Sporii sunt foarte ușor de contaminat, dau rezultate imprevizibile și pot produce variații genetice diferite față de ciuperca-mamă. În schimb, se folosește miceliu deja format, mult mai stabil și sigur, care oferă șanse reale de succes.
Direct, sporii aruncați în natură au șanse foarte mici să producă o ciupercă completă. În mod natural, exact asta face ciuperca, eliberează milioane de spori în aer. Doar că șansele ca un spor să ajungă exact unde trebuie și să supraviețuiască sunt extrem de mici. Majoritatea sunt distruși de soare, uscăciune, bacterii sau mucegaiuri. De aceea, deși o ciupercă produce milioane de spori, doar foarte puține noi exemplare apar.