Alte denumiri: burete alb al porumbeilor, bureţi albineţi, white dapperling, white agaricus mushroom.

Sinonime: Lepiota naucina, Agaricus holosericeus, Agaricus levis, Agaricus naucinus, Lepiota naucina, Lepiota holosericea, Leucocoprinus holosericeus, Leucoagaricus naucinus, Leucoagaricus holosericeus.

Ciuperca a fost denumită pentru prima dată sub numele de Agaricus holosericeus în anul 1788 de către fizicianul german Johann Jacob Planer . Numele de Agaricus leucothites a fost creat de micologul italian Carlo Vittadini în anul 1835. În anul 1977 a fost schimbat sub numele de Leucoagaricus leucothites de către micologul ucrainean Solomon P. Wasser. Numele ştiinţific “Leucoagaricus” derivă din cuvântul grecesc “leucos” care înseamnă “alb” şi cuvântul “agaricus” care derivă din cuvântul latin “ager”care înseamnă “câmp, ogor, sol” cu referire la locul preferat de apariţie a acestuia. Epitetul specific “leucothites” se împarte în două cuvinte “leucos” care înseamnă “alb” şi cuvântul “thites” – este un cuvânt grecesc care înseamnă “din cea mai de jos clasă” sau “albul de clasă inferioară”, asta îl face mai puţin gustos faţă de celelalte Agaricus comestibile.

Pălăria: la început este în formă de clopot apoi semisferică cu marginea îndreptată în interior. La maturitate devine plată şi uneori adâncită la mijloc, prezintă câteodată un gurgui tocit şi nesemnificativ, cu marginea uşor ondulată şi franjurată. Are un diametru de 5-12 cm.

Cuticula: este albă, netedă, uscată şi uneori chiar drapată, întotdeauna cu aspect mătăsos. Prezintă uneori nişte solzişori foarte fini şi trecători care sunt rămăşiţe ale vălului parţial. Coloritul alb poate deveni slab ocru gălbui sau crem-gălbui pe timp uscat sau la maturitate.

Piciorul: este cilindric, alb, fusiform, puţin bulbos la bază, iniţial plin apoi gol pe dinăuntru, cu inel alb sau manşetă simplă membranoasă cu marginea răsfrântă în jos, adesea slab striat şi glisant. Piciorul are o lungime de 6-8 chiar 10 cm şi lăţimea de 1-2,5 cm.

Lamele: sunt foarte dese, lungi, subţiri, intercalate şi inegale, delicate şi ondulate, acoperite de o cortină groasă şi albuie care este un rest al vălului parţial. Iniţial sunt de culoare alb-lăptos căpătând cu timpul nuanţe de roz-deschis.

Carnea: este compactă, tare şi albă, cea a piciorului fiind uşor fibroasă. Nu se decolorează după o secţiune. Mirosul şi gustul sunt plăcute.

Sporii: sunt netezi, hialini (translucizi) cu pereţi groşi şi rotunjori, cu dimensiunea de 8-10 x 5,5-7 microni. Pulberea este de culoare alb până la roz slab.

Variabilitate: coloritul pălăriei variază de la alb la gri, câteodată cu reflexe maronii sau gălbui. Lamele sunt iniţial de culoare alb-lăptos şi capătă cu timpul nuanţe roz.

Habitat: se întâlneşte, uneori şi în grupuri numeroase, în iarbă, pe terenurile cultivate, pajişti, luminişurile din păduri, în grădini, livezi, chiar în sere sau pe compost. De la câmpie până în zonele deluroase de altitudine medie, pe păşunile semi-aride, terenuri cu iarbă de stepă chiar dune de nisip. Preferă solurile argiloase, bazice chiar azotate.

Perioada de creştere: vara-toamna, din luna iulie până în luna octombrie.

Secii asemănătoare:  poate fi confundată cu varietăţile albe ale speciilor mortale: Amanita verna şi Amanita virosa dar se deosebeşte uşor de acestea prin absenţa volvei.

Interes gastronomic: Ciuperca este comestibilă cu aromă şi gust delicat dar trebuie culeasă doar de ciupercari cunoscători deoarece poate fi uşor confundată cu alte specii toxice Agaricus şi Amanita. Aroma sa devine şi mai puternică după o fierbere scurtă, apoi în ulei cu usturoi. Se poate face ciulama, sos cu carne şi cârnaţi. În unele cărţi ciuperca este suspectă a fi uşor toxică şi ar provoca tulburări gastrice. Ciuperca acumulează cu uşurinţă substanţele toxice din habitatul în care creşte aşa că atenţie de unde o culegeţi.

 

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut: