Sinonime: Agaricus mastoideus, Macrolepiota affinis, Lepiota affinis, Lepiota mastoidea, Leucocoprinus mastoideus, Lepiotophyllum mastoideum, Lepiota rickenii, Agaricus gracilentus.
Ciuperca a fost descrisă pentru prima dată de Elias Magnus Fries în 1821, iar mai târziu, în 1951, Rolf Singer a stabilit denumirea științifică folosită azi. A avut și o denumire mai veche Lepiota mastoidea (numele dat de Paul Kummer în 1871).
Din punct de vedere științific, ea aparține ordinului Agaricales, un grup de ciuperci foarte vechi care există de aproximativ 178–139 milioane de ani, încă din perioada Jurasică, mult mai vechi decât, de exemplu, genul Boletus (care a apărut acum 44–34 milioane de ani).
Numele de gen Macrolepiota vine din grecescul „makrós” care inseamnă “mare, lung” și „lepis, lepidos” care înseamnă “solz”. Epitetul specific „mastoidea” provine din grecescul “mastós” care înseamnă „sân” sau „mamelon”, și sufixul „-eidos” care înseamnă „în formă de” sau „asemănător cu”. Aceasta este o trimitere directă la forma pălăriei ciupercii, care la maturitate, prezintă o cocoașă centrală pronunțată și ascuțită, asemănătoare unui vârf conic sau unui mic sfârc.
Pălăria: are un diametru cuprins între 8 și 12 cm, uneori ajungând până la 15 cm la exemplarele bine dezvoltate. La începutul creșterii, pălăria are formă ovoidală, aproape rotundă, asemănătoare unui ou. Pe măsură ce ciuperca se dezvoltă, forma devine conică, apoi în formă de clopot, pentru ca în stadiul final să se aplatizeze, păstrând totuși o cocoașă centrală pronunțată și ascuțită, care seamănă cu un mic sfârc, trăsătură tipică acestei specii. Marginea pălăriei rămâne pentru mult timp răsucită spre interior, dând ciupercii un aspect elegant. În stadiile avansate, marginea devine ușor ondulată și are o textură fin lânoasă (catifelată).
Cuticula: suprafața pălăriei este acoperită de o cuticulă netedă în zona centrală (pe cocoașă), iar spre margini este presărată cu solzișori mici, neregulați, de culoare brun-ocracee. Acești solzi provin din vălul parțial care proteja lamelele în stadiul tânăr. Cu timpul, solzii capătă nuanțe mai închise, devenind roșu-bruni pe un fundal mai deschis, albicios până la crem-bej.
Carnea: în pălărie este fragedă și ușor moale, ideală pentru consum. În picior este fibroasă și tare, conferind rezistență ciupercii în timpul recoltării. Culoarea cărnii este albă, fără modificări la contact cu aerul, ceea ce o diferențiază de alte specii care se înnegrește sau își schimbă culoarea. Mirosul este unul delicat și plăcut: unii descriu un miros de nuci, alții chiar unul apropiat de marțipan. Gustul este dulceag și plăcut, confirmând caracterul comestibil al speciei.
Lamelele: sunt numeroase și foarte apropiate între ele, formând un strat dens pe partea inferioară a pălăriei. Sunt înghesuite și subțiri, iar între lamelele principale se găsesc adesea lamelule mai scurte, care nu ating marginea pălăriei, completând armonios spațiile dintre cele mari. La atingere, lamelele sunt moi, fragile și ușor elastice, se rup cu ușurință, mai ales la exemplarele tinere. Fiecare lamelă este bulboasă spre bază, ușor umflată, iar marginea sa este rotunjită și regulată la maturitate, nu zimțată, cum se observă la alte specii. Sunt libere, adică nu sunt unite de picior, ele se opresc chiar înainte de tulpină, lăsând un mic spațiu vizibil între cele două structuri. La început sunt albe ca zăpada, cu o strălucire mătăsoasă, ulterior, odată cu maturarea pălăriei și eliberarea sporilor, devin crem deschis sau capătă o nuanță rozalie discretă, mai ales spre margini. Lamelele nu se închid la culoare atunci când sunt atinse.
Piciorul: are o lungime între 12 și 16 cm și un diametru maxim de aproximativ 1,5 cm. Este alb murdar până la crem, cu o formă cilindrică, ușor subțiată spre partea superioară. La început, piciorul este plin în interior, însă pe măsură ce ciuperca se maturizează devine gol în interior, ceea ce îl face mai ușor și elastic. Suprafața piciorului este fibroasă, dură, acoperită cu numeroși solzi mici, de culoare albicioasă-crem, asemănători cu niște viperine, care se păstrează mai ales în partea superioară. La bază, piciorul se termină într-un bulb ușor pronunțat, tot solzos, dar nu exagerat.
Inelul: partea superioară a inelului este albă, în timp ce partea inferioară prezintă nuanțe maro deschis, contrastând ușor cu piciorul. La ciupercile mature rămâne simplu, complet și în formă de pâlnie. Este clar liber, adică nu este lipit de picior și poate fi mobil pe tijă, nefiind atârnat în jos.
Sporii: sunt elipsoidali, cu dimensiuni de 13–14 x 7,4–8 microni, pulberea lor este albă.
Habitat: ciuperca trăiește pe soluri uscate și sărace, în păduri de foioase luminoase (cu carpeni, fagi și stejari) sau în luminișuri, pajiști cu ienupăr și livezi. Poate apărea singură, în cercuri sau în grupuri mici, din iunie-iulie până în octombrie-noiembrie.
Specii asemănătoare: Macrolepiota procera (pălăria șarpelui), Macrolepiota rhacodes (burete șerpesc șofrăniu), Macrolepiota excoriata (gheba de pășune), Macrolepiota konradii, Chlorophyllum molybdites ( cel mai probabil, ciuperca nu este, sau nu este încă, o specie comună și naturalizată în România, deși ar putea fi ocazional semnalată).
Interes gastronomic: este comestibilă și apreciată pentru carnea fragedă și gustul plăcut. Se consumă doar pălăria, piciorul este tare, fibros și dificil de digerat.
