Alte denumiri: funeral bell, deadly skullcap, deadly galerina, autumn skullcap.
Sinonime: Agaricus marginatus, Galerina autumnalis, Galerina oregonensis, Galerina unicolor, Galerina venenata, Agaricus unicolor, Pholiota marginata, Pholiota unicolor, Galerina oregonensis.
În 1789, micologul german August Batsch a descris pentru prima dată ciuperca Galerina marginata sub numele Agaricus marginatus. În anul 1872, micologul american Charles Horton Peck a reexaminat și a redescris specia, denumind-o Galerina marginata conform taxonomiei moderne. În 1935, micologul francez Robert Kühner a inclus Galerina marginata în secțiunea Galerina Naucoriopsis în clasificarea sa a ciupercilor Agaricales. Această clasificare a stabilit relațiile de înrudire între diversele specii de Galerina. În anii 1960, micologii A. H. Smith și Rolf Singer au contribuit la studiul și clasificarea speciilor din genul Galerina, inclusiv Galerina marginata. În lucrarea lor de referință din 1962, “Monograph of the Genus Galerina,” au revizuit și au stabilit sinonimia dintre Galerina marginata și alte specii similare, cum ar fi Galerina autumnalis, Galerina oregonensis, Galerina unicolor și Galerina venenata.
Cuvântul “marginata” din denumirea științifică “Galerina marginata” provine din limba latină și se referă la “margine”, făcând referire la caracteristica distinctivă a pălăriei acestei ciuperci.
Pălăria: are un diametru cuprins între 1,5 și 4 centimetri, fiind destul de subțire. În stadiul tânăr, are o formă convexă, dar pe măsură ce ciuperca se maturizează, pălăria se aplatizează, devenind turtit conică. Marginea pălăriei este ondulată și striată, oferind un aspect frumos și distinct. Culoarea pălăriei variază între nuanțe de brun de scorțișoară și ocru-deschis. Partea centrală a pălăriei este de obicei mai închisă la culoare, în timp ce marginea poate fi mai deschisă. Această caracteristică conferă ciupercii Galerina marginata un aspect distinctiv.
Cuticula: suprafaţa cuticulei poate varia în funcție de stadiul de dezvoltare al ciupercii. La exemplarele tinere, cuticula este umedă și lipicioasă, iar uneori poate fi brăzdată sau prezintă mici solzișori. Odată cu maturizarea, cuticula devine netedă și mai uscată.
Carnea: este moale și subțire. Are o culoare maronie și este caracterizată de un miros distinct de făină proaspătă. Gustul cărnii este, de asemenea, reminiscent de făină.
Lamelele: sunt înguste și sunt inițial aderate la picior, dar pot deveni ușor decurente (adesea atingând puțin piciorul) pe măsură ce ciuperca maturizează. Acestea sunt aglomerate și înalte, iar în unele cazuri pot fi bifurcate și ondulate, conferindu-le o structură interesantă. În stadiul tânăr, lamelele au o culoare gălbui-maronie. Pe măsură ce ciuperca se dezvoltă, culorile se închid și lamelele devin maronii, asimilând aspectul cuticulei pălăriei. Este important de remarcat că această schimbare de culoare poate fi influențată și de factori precum umiditatea și vârsta specimenei. Poate fi prezentă o cortină deasă ocru-albicioasă, cunoscută sub numele de velum parțial. Aceasta este o structură subțire care protejează lamelele în timpul dezvoltării inițiale. Cu toate acestea, cortina se rupe destul de repede și dispare pe măsură ce ciuperca se maturizează. Rămășițele cortinei pot persista pe marginea pălăriei sau pot forma un inel în jurul piciorului.
Piciorul: are o înălțime medie între 4 și 7 centimetri și o lățime cuprinsă între 0,3 și 0,7 centimetri. Este cilindric, foarte subțire și poate fi arcuit când ciuperca crește în grupuri. Suprafața piciorului este uscată și goală în interior, iar culoarea sa variază de la un albicios aproape brumat spre cuticulă, până la nuanțe de ocru spre bază. Prezintă miceliu alb la baza ciupercii. Piciorul prezintă un aspect fibros, cu o textură fin mătăsoasă. O caracteristică distinctivă a piciorului ciupercii este prezența unei zone inelare chiar și la exemplarele mai mature. Acest inel poate fi vizibil și poate prezenta o nuanță palidă sau albicioasă. Inelul se poate pierde în timp, uneori rămâne doar o urmă inelară nu tot timpul vizibilă. În stadiul tânăr, piciorul poate fi învelit într-o manșetă albicioasă, cunoscută sub numele de velum parțial sau cortină parțială. Aceasta este o structură care acoperă originar lamelele și piciorul în stadiul incipient al ciupercii. Manșeta se pierde pe măsură ce ciuperca se maturizează.
Sporii: sunt de culoare deschis maronie și au o formă ovoidală până la elipsoidală, asemănătoare cu o alună. Suprafața sporilor este acoperită de o membrană groasă și verucoasă, care formează riduri caracteristice. Dimensiunile sporilor variază în jurul valorilor de 8-10 microni în lungime și 5-6,5 microni în lățime. Pulberea sporilor este maro-ruginie.
Habitat: preferă mediile umede, cum ar fi pădurile de conifere și mixte, dar poate fi găsită și în păduri de foioase. Uneori apare și în zonele de coastă. Se dezvoltă în special în solurile bogate în materie organică, cum ar fi solul de turbă, solul argilos și humusul bogat. Această ciupercă este cunoscută pentru simbioza sa cu arborii, fiind un simbiont care trăiește în asociere cu rădăcinile arborilor. Ciuperca este adesea găsită în asociere cu arbori de conifere, cum ar fi molizii, pinii și rășinarii. Cu toate acestea, poate crește și în preajma copacilor de foioase, cum ar fi stejarul și fagul. Creşte în grupuri cu multe exemplare pe cioturi şi buşteni în putrefacţie. Se poate găsi pe tot parcursul anului dar perioada preferată de apariţie este în lunile septembrie-noiembrie chiar decembrie în anii cu temperaturi mai ridicate faţă de obicei.
Specii asemănătoare: Galerina mutabilis (sau Kuehneromyces mutabilis, gheba ciobanilor, popinici, comestibilă), Hypoloma fasciculare (sau gheba pucioasă, otrăvitoare, amară), Armillaria mellea (ghebe cu inel, comestibile), Galerina tomnatica (variaţia brună a ciupercii Galerina marginata), Flammulina velutipes (picior de catifea), Gymnopilus penetrans (common rustgill).
Interes gastronomic: această ciupercă este extrem de periculoasă și poate fi fatală în cazul consumului. Printre substanțele toxice identificate în Galerina marginata se numără muscarina și amatoxinele. Amatoxinele sunt un grup de compuși care provoacă daune grave ficatului și rinichilor și pot duce la insuficiență hepatică și renală. Muscarina este un compus care acționează ca un agonist al receptorilor muscarinici, afectând sistemul nervos parasimpatic. Simptomele inițiale pot apărea de obicei în intervalul de 6 până la 24 de ore de la ingestia ciupercilor toxice. Cu toate acestea, intervalul exact poate varia în funcție de cantitatea de ciuperci consumate, metabolismul individual și alţi factori. În primele etape, otrăvirea poate prezenta simptome digestive nespecifice, cum ar fi greață, vărsături, diaree și dureri abdominale. După o perioadă inițială de ameliorare a simptomelor, urmează etapa critică, când amatoxinele afectează ficatul și alte organe interne. După 24-48 de ore de la ingestia ciupercilor otrăvitoare, pacientul poate dezvolta simptome de insuficiență hepatică, cum ar fi icter (colorarea pielii și a ochilor în galben), scăderea producției de urină, confuzie mentală și posibile complicații grave ale ficatului. În absența unui tratament adecvat, intoxicația cu amatoxine poate progresa și poate deveni fatală în termen de câteva zile până la o săptămână. Nu se recomandă consumul sau manipularea ciupercilor sălbatice decât de către persoane cu cunoștințe specializate în domeniu. Consumul ciupercilor necunoscute sau toxice poate fi extrem de periculos și poate duce la complicații grave pentru sănătatea umană, inclusiv la deces.
Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
