Alte denumiri: văcălie de mesteacăn, urechea mesteacănului, poliporul mesteacănului, mestecănei, birch polypore, birch bracket, razor strop.
Sinonime: Boletus betulinus, Polyporus betulinus, Piptoporus betulinus, Placodes betulinus, Ungulina betulina, Boletus suberosus.
Ciuperca a fost descrisă pentru prima dată în 1788 de către micologul francez Jean Baptiste François Pierre Bulliard, care a numit-o inițial Boletus betulinus. Ulterior, în 1881, renumitul micolog finlandez Petter Adolf Karsten a transferat-o în genul creat de el, Piptoporus. În 2016, pe baza studiilor filogenetice moleculare, specia a fost mutată în genul Fomitopsis.
Corpul fructifer: este în formă de copită, consolă, evantai sau rinichi. Are o lățime de 10–25 cm (uneori până la 30 cm) și o grosime de 2–6 cm. Marginea pălăriei este rotunjită, groasă și răsucită spre interior. După ce și-a îndeplinit rolul biologic, corpul fructifer își pierde vitalitatea. Din cauza texturii sale spongioase care absoarbe apă și îngheață iarna, ciuperca devine casantă, se înnegrește, se desprinde de pe scoarță și cade la pământ.
Suprafața superioară: este netedă, mată, acoperită cu o pieliță subțire de culoare cenușiu-maronie, crem sau albicioasă, care pe măsură ce ciuperca îmbătrânește devine mai brună, se poate crăpa sau exfolia ușor.
Suprafața inferioară: este plană sau ușor concavă, având o culoare albă imaculată la ciupercile tinere, devenind cafenie, bej sau gălbuie la bătrânețe. Este zona activă, fertilă a ciupercii. Ea este formată dintr-un strat strâns de tuburi verticale.
Tuburile sporifere: sunt scurte, având o lungimea de 1.5–5 mm, fiind dispuse într-un singur strat strâns lipit. La început sunt albicioase după care devin brune.
Sporii: foarte mici, rotunzi sau unghiulari. Pulberea lor este de culoare albă.
Carnea: la început este albă, moale, cărnoasă și suculentă, având o textură destul de fragedă. La maturitate devine elastică, fibroasă, uscată și spongioasă (asemănătoare plutei sau polistirenului). Este extrem de greu de rupt cu mâna, devenind pieloasă. Are un miros plăcut, intens fungic, combinat cu o notă acidă, ușor fructată, specifică lemnului de mesteacăn. Chiar și când ciuperca este tânără, carnea are un gust pronunțat amar, acrișor și astringent.
Piciorul: de cele mai multe ori lipsește (sesil). Uneori poate prezenta un picior scurt, rudimentar, poziționat lateral, fixat ferm în scoarța mesteacănului.
Habitat: crește exclusiv pe lemn de mesteacăn (Betula). Se manifestă inițial ca un parazit pe arborii slăbiți sau răniți, provocând un putregai brun intens care distruge rapid structura lemnului. După moartea copacului, ciuperca continuă să trăiască ca saprofit pe trunchiurile căzute sau pe buturugi. Este faimoasă pentru că a fost descoperită în traista lui Ötzi, omul ghețurilor care a trăit acum aproximativ 5.300 de ani, fiind folosită ca remediu împotriva paraziților intestinali.
Specii asemănătoare: Fomes fomentarius (crește pe diverse foioase, inclusiv mesteacăn, însă corpul său fructifer este peren, extrem de dur, cu o crustă cenușie, adesea concentrică, mult mai masivă și stratificată). Fomitopsis pinicola (deși crește de regulă pe conifere, poate apărea sporadic și pe mesteacăn. Se distinge prin dunga exterioară portocalie-roșiatică de pe margine).
Interes gastronomic: este considerată necomestibilă din punct de vedere culinar. Deși exemplarele foarte tinere au carnea moale și fragedă, gustul lor este pronunțat amar și astringent, iar textura devine rapid extrem de fibroasă și elastică (asemănătoare plutei) pe măsură ce crește. Valoarea ei principală constă în proprietățile sale medicinale remarcabile (conține acizi poliporenici cu efecte antiinflamatoare, antibacteriene și antiparazitare), fiind consumată sub formă de ceai (infuzie) sau tinctură.
.
